Îngrijitoare moldoveancă în Italia, povestește cum a ajuns să lucreze la negru și să plătească pentru a avea acel loc de muncă

O îngrijitoare din Republica Moldova, stabilită în Italia, la Milano, printr-una dintre ultimele ediții ale așa-numitului „decret al fluxurilor” pentru imigranți, descrie un parcurs în care intrarea legală în Italia a fost urmată de locuri de muncă „la negru”, taxe informale plătite intermediarilor și nesiguranță locativă.

Mărturia moldovencei, apărută sub formă de interviu în publicația italiană Il Giorno, conturează un tablou al muncii domestice pentru îngrijirea vârstnicilor, unde rețelele de intermediari profită de vulnerabilitatea lucrătorilor străini.

Badanta spune că a ajuns la prima familie printr-o rudă: „În cazul meu, prin verișoara mea, care lucra deja la Milano și a aflat că acea familie căuta o îngrijitoare pentru un bătrân, cu un început de Alzheimer și tot mai puțin autonom”.

Potrivit celor povestite de femeie, unele îngrijitoare lucrau deja în Italia „la negru” și au folosit decretul pentru a fi reglementate.

„Am ajuns astfel la Milano și am început să lucrez. După cinci luni, însă, domnul a suferit un infarct și a murit”.

Rămasă „de pe o zi pe alta fără serviciu”, îngrijitoarea moldoveancă afirmă că familia „m-a concediat, evident nu puteau altfel, și trebuie să spun că s-au purtat bine. Mi-au dat o compensație mai mare decât mi s-ar fi cuvenit, dar a trebuit să las aproape imediat casa”.

Fără alternative rapide, a trecut la o soluție temporară: „La început m-am mutat în subînchiriere cu alți conaționali, într-un apartament din zona Quarto Oggiaro.

Pentru o cameră cu o altă femeie și cu băi comune plăteam 500 de euro pe lună”. Spune că a rezistat două luni, „până când am găsit un nou loc de muncă”.

Noul serviciu a venit fără contract și cu „comision” pentru intermediere: „Era o muncă la negru, pentru o altă familie din Milano cu care m-a pus în legătură o conațională. A trebuit să plătesc 200 de euro pentru „favorul” celei care mi-a procurat acest loc”.

A ajuns din nou să îngrijească „o vârstnică bolnavă de Alzheimer și cu un fiu care locuiește în altă zonă a orașului. Este o muncă grea pentru că ea este total neautonomă, are nevoie de asistență zi și noapte și nu am niciodată un moment de liniște”.

Programul, spune ea, îi lasă „două ore de pauză pe zi, în rest sunt tot timpul ocupată. În pauză încerc mereu să ies din casă, merg în parc cu vreo prietenă, la bar la o cafea sau la centrul comercial fără să cumpăr nimic”.

Despre plată: „Aproximativ o mie de euro pe lună, apoi am mâncare și cazare. Reușesc să economisesc aproape tot și în fiecare lună trimit în Moldova banii necesari pentru întreținerea celor doi copii ai mei, care au 11 și 16 ani și locuiesc cu mama mea.

Fac totul pentru ei, ca să nu le lipsească nimic și pentru ca în viitor să aibă posibilitatea să studieze și să meargă la universitate”.

Întrebată dacă solicită să i se facă un contract de muncă, îngrijitoarea moldoveancă răspunde:

„Nu am cerut, și nici ei nu și-au pus problema. Deocamdată merg înainte așa, până când voi găsi un serviciu mai bun.

Obiectivul meu este să găsesc cândva un loc într-un centru rezidențial pentru vârstnici sau într-un spital, dar pentru asta trebuie certificări profesionale pe care eu nu le am”.

Despre planurile de întoarcere acasă, spune că rămâne în Italia „pentru moment, și pentru că în țara mea nu este de lucru, iar când este, salariile nu îți permit să trăiești. De când a început războiul din Ucraina, apoi, prețurile au crescut și viața a devenit insuportabilă. Multe persoane, femei și bărbați, pleacă să lucreze în străinătate”.

Povestea badantei moldovence ilustrează cum, dincolo de intrarea legală facilitată de „decretul fluxurilor”, realitatea muncii în sectorul asistenței la domiciliu rămâne adesea marcată de informalitate, comisioane neoficiale și dependență de rețele de intermediari.