Emoționanta scrisoare lăsată înainte de moarte de un tânăr din Italia care suferea de progerie. „Mulți vor spune că am pierdut lupta cu boala. Nu-i ascultați!”

Sammy Basso, cunoscut în toată lumea pentru lupta sa împotriva progeriei, a murit la vârsta de 28 de ani, fiind cel mai longeviv pacient din lume care suferea de această boală extrem de rară, cunoscută și ca sindromul Hutchinson-Gilford.

Boala, caracterizată prin îmbătrânirea accelerată a corpului, dar nu și a creierului, i-a marcat viața, însă nu l-a împiedicat să devină un simbol al curajului și al angajamentului pentru cercetarea științifică.

Sammy a murit duminică, 6 octombrie 2024, în urma unui atac de cord neașteptat, într-un restaurant din zona Trevigiano, unde se afla la nunta unor prieteni.

Cu numai câteva zile înainte, el primise premiul jurnalistic “Paolo Rizzi” la Veneția, pentru categoria “Mediu și Societate”, în semn de recunoaștere a „voinței sale de fier, spiritului de sacrificiu și curajului care l-au susținut”.

Sammy Basso a fost un model de forță și speranță. Născut pe 1 decembrie 1995 în localitatea italiană Schio, provincia Vicenza, el a fost diagnosticat cu progerie la vârsta de doi ani. De-a lungul anilor, a devenit cunoscut publicului din Italia, în special după difuzarea unui documentar realizat de National Geographic, care relata călătoria sa pe Route 66 din SUA alături de părinții săi și un prieten apropiat.

Cu toate dificultățile impuse de boală, el a reușit să devină absolvent al Liceului Științific „J. Da Ponte” din Bassano del Grappa și să obțină o diplomă în Biologie Moleculară la Universitatea din Padova.

Sammy avea o pasiune puternică pentru călătorii și scris. Printre realizările sale, se numără și publicarea unui roman fantasy, „Antenorea”, inspirat de opera lui Tolkien. Despre importanța cercetării, Sammy spunea: „Faptul că sunt încă aici este o dovadă a importanței cercetării.”

Printre prietenii săi apropiați se număra și artistul Jovanotti, care a exprimat un profund regret la aflarea veștii: „Sammy era o minte colorată, o ființă extraordinar de vie. Când venea la concertele mele, era o sărbătoare. Inteligența lui, pasiunea sa, capacitatea de a armoniza cunoștințele științifice cu o credință neclintită și umorul său formidabil m-au impresionat mereu.”

Sammy Basso va rămâne în amintirea tuturor celor care l-au cunoscut și l-au admirat, atât pentru modul în care și-a trăit viața, cât și pentru contribuțiile sale în promovarea cercetării pentru progerie.

Tânărul de 28 de ani știa că sfârșitul vieții sale se apropie și a pregătit din timp o emoționantă scrisoare-testament care a fost citită la înmormântarea sa și pe care o redăm integral mai jos, tradusă în limba română.

„Dacă citiți acest text, atunci nu mai sunt printre cei vii. Cel puțin nu în lumea celor vii așa cum o cunoaștem noi. Scriu această scrisoare pentru că, dacă există ceva care m-a neliniștit mereu, sunt înmormântările. Nu că ar fi ceva rău în înmormântări, să îți iei rămas bun de la cei dragi este unul dintre cele mai umane și poetice lucruri. Cu toate acestea, de fiecare dată când mă gândeam la cum ar fi înmormântarea mea, erau mereu două lucruri pe care nu le suportam: faptul că nu aș putea fi prezent să spun ultimele cuvinte și faptul că nu i-aș putea consola pe cei dragi. În afară de faptul că nu aș putea participa, dar asta este o altă discuție… Și de aceea am decis să scriu ultimele mele cuvinte și îi mulțumesc oricui le citește. Nu vreau să vă las altceva decât ceea ce am trăit, și, fiindcă aceasta este ultima ocazie în care pot să-mi exprim părerea, voi spune doar esențialul, fără lucruri de prisos.

Vreau să știți mai întâi de toate că am trăit o viață fericită, fără excepții, și am trăit-o ca un om simplu, cu momente de bucurie și momente grele, cu dorința de a face bine, reușind uneori și eșuând lamentabil alteori. Încă de copil, cum bine știți, progeria mi-a marcat profund viața, deși nu a fost decât o parte foarte mică din ceea ce sunt, nu pot nega că a influențat mult viața mea de zi cu zi și, nu în ultimul rând, alegerile mele.

Nu știu de ce și cum voi pleca din această lume, cu siguranță mulți vor spune că am pierdut lupta cu boala. Nu-i ascultați! Nu a existat niciodată o bătălie de purtat, a fost doar o viață de îmbrățișat așa cum era, cu dificultățile ei, dar totuși splendidă, totuși fantastică, nici o recompensă, nici o condamnare, pur și simplu un dar pe care mi l-a dat Dumnezeu.

Am încercat să trăiesc cât mai deplin posibil, însă am făcut greșeli, ca orice persoană, ca orice păcătos. Visam să devin o persoană despre care să se scrie în manualele de școală, o persoană demnă de a fi amintită de posteritate, o persoană care, ca marile figuri din trecut, când este menționată, să fie făcută cu reverență. Nu neg că, deși intenția mea era să fiu o mare personalitate istorică pentru binele făcut, o parte din această dorință era și din egoism. Egoismul celui care pur și simplu vrea să se simtă mai presus de ceilalți. Am luptat din toate puterile împotriva acestui dorință nesănătoasă, știind bine că Dumnezeu nu iubește pe cei care fac lucruri pentru sine, dar, cu toate acestea, nu am reușit mereu. Realizez acum, în timp ce scriu această scrisoare, imaginându-mi cum va fi ultimul meu moment pe Pământ, că este cea mai stupidă dorință pe care cineva o poate avea. Gloria personală, măreția, faima, nu sunt decât lucruri trecătoare. Dragostea pe care o creăm în viață este însă eternă, deoarece doar Dumnezeu este etern, și iubirea vine de la Dumnezeu. Dacă există un lucru de care nu m-am căit niciodată, este că am iubit atât de multe persoane în viața mea și atât de mult. Și totuși, prea puțin. Cine mă cunoaște bine știe că nu sunt genul de om care să dea sfaturi, dar aceasta este ultima mea ocazie…așa că vă rog, prieteni dragi, iubiți-i pe cei din jurul vostru, nu uitați că tovarășii noștri de drum nu sunt niciodată un mijloc, ci un scop. Lumea este bună, dacă știm unde să privim!

În multe lucruri, așa cum v-am spus deja, am greșit! O mare parte din viața mea am crezut că nu există evenimente complet pozitive sau complet negative, că depinde de noi să vedem părțile frumoase sau părțile întunecate. Sigur, este o filozofie bună de viață, dar nu este totul! Un eveniment poate fi negativ și să fie complet negativ! Ceea ce ține de noi nu este să găsim ceva pozitiv în el, ci mai degrabă să acționăm pe calea cea dreaptă, să îndurăm și, din dragoste pentru ceilalți, să transformăm un eveniment negativ într-unul pozitiv. Nu este vorba de a găsi părțile pozitive, ci mai degrabă de a le crea, și aceasta, în opinia mea, este cea mai importantă facultate pe care ne-a dat-o Dumnezeu, facultatea care ne face cel mai mult umani.

Vreau să știți că vă iubesc pe toți și că a fost o plăcere să parcurg drumul vieții mele alături de voi. Nu vă voi spune să nu fiți triști, dar nu fiți prea triști. Ca la orice moarte, va fi cineva dintre cei dragi care va plânge pentru mine, cineva care va rămâne incredul, cineva care, poate fără să știe de ce, va simți nevoia să iasă cu prietenii, să fie împreună, să râdă și să glumească, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Vreau să fiu alături de voi în aceasta și să vă fac să știți că este normal. Pentru cei care vor plânge, să știți că este normal să fiți triști. Pentru cei care vor dori să sărbătorească, să știți că este normal să sărbătoriți. Plângeți și sărbătoriți, faceți-o și în onoarea mea. Dacă veți dori să vă amintiți de mine, nu pierdeți prea mult timp în ritualuri diverse, rugați-vă, desigur, dar luați și câteva pahare, ciocniți pentru sănătatea mea și a voastră și fiți veseli. Am iubit mereu să fiu în compania voastră, și astfel vreau să fiu amintit. Probabil însă va mai dura, iar dacă vreau cu adevărat să vă consolez și să plec din această lume fără să vă fac să vă simțiți rău, nu pot să vă spun simplu că timpul va vindeca toate rănile. Și nici nu este adevărat. De aceea vreau să vorbesc deschis despre pasul pe care eu deja l-am făcut și pe care toți trebuie să-l facem la un moment dat: moartea.

Chiar și doar la pronunțarea numelui ei, uneori, pielea se face ca de găină. Și totuși este un lucru natural, cel mai natural lucru din lume. Dacă vrem să folosim un paradox, moartea este cel mai natural lucru al vieții. Și totuși ne înfricoșează! E normal, nu e nimic rău, și Isus s-a temut. Este teama de necunoscut, pentru că nu putem spune că am avut experiență în trecut. Totuși, haideți să ne gândim la moarte într-un mod pozitiv: dacă ea nu ar exista, probabil nu am finaliza nimic în viața noastră, pentru că oricum, mereu ar fi o zi de mâine. Moartea, în schimb, ne spune că nu există mereu un mâine, că dacă vrem să facem ceva, momentul potrivit este „acum”!

Pentru un creștin însă, moartea este și altceva! De când Isus a murit pe cruce, ca sacrificiu pentru toate păcatele noastre, moartea este singura cale de a trăi cu adevărat, este singura cale de a ne întoarce, în sfârșit, la casa Tatălui, este singura cale de a vedea, în sfârșit, Chipul Său. Și ca un creștin, am înfruntat moartea. Nu voiam să mor, nu eram pregătit să mor, dar eram pregătit. Singurul lucru care mă face melancolic este că nu pot să fiu aici să văd lumea care se schimbă și merge mai departe. În rest însă, sper că am fost capabil, în ultimul meu moment, să privesc moartea așa cum o vedea Sfântul Francisc, ale cărui cuvinte m-au însoțit toată viața. Sper că am reușit și eu să primesc moartea ca „Sora Moarte”, de care niciun om viu nu poate scăpa.

Dacă în viață am fost vrednic, dacă mi-am purtat crucea așa cum mi s-a cerut, acum sunt lângă Creator. Acum sunt lângă Dumnezeul meu, lângă Dumnezeul părinților mei, în Casa Lui indestructibilă. El, Dumnezeul nostru, singurul Dumnezeu adevărat, este cauza primă și scopul oricărui lucru. În fața morții, nimic nu mai are sens decât El. De aceea, deși nu este nevoie să o spun, pentru că El știe totul, așa cum v-am mulțumit vouă, vreau să-i mulțumesc și Lui. Îi datorez toată viața mea lui Dumnezeu, orice lucru frumos. Credința m-a însoțit și nu aș fi ceea ce sunt fără Credința mea. El mi-a schimbat viața, a ridicat-o, a făcut din ea ceva extraordinar, și a făcut-o în simplitatea vieții mele de zi cu zi.

Nu obosiți niciodată, frații mei, să-L slujiți pe Dumnezeu și să vă comportați conform poruncilor Sale, pentru că nimic nu are sens fără El și pentru că fiecare acțiune a noastră va fi judecată și va decide cine va continua să trăiască în eternitate și cine va trebui să moară. Cu siguranță nu am fost cel mai bun dintre creștini, am fost, de fapt, un păcătos, dar acum contează puțin: ceea ce contează este că am încercat să fac tot posibilul și aș face-o din nou. Nu obosiți niciodată, frații mei, să purtați crucea pe care Dumnezeu v-a încredințat-o fiecăruia, și nu vă temeți să cereți ajutor în a o purta, așa cum Isus a fost ajutat de Simon din Cirene. Și nu renunțați niciodată la o relație deplină și confidențială cu Dumnezeu, acceptați cu bucurie Voia Sa, pentru că este datoria noastră, dar nici să nu fiți pasivi, și faceți-vă auzită vocea voastră, faceți-L pe Dumnezeu să vă cunoască voința, așa cum a făcut Iacov, care pentru că s-a arătat puternic, a fost numit Israel: Cel care luptă cu Dumnezeu.

Cu siguranță, Dumnezeu, care este mamă și tată, care în persoana lui Isus a experimentat orice slăbiciune umană și care, în Duhul Sfânt, trăiește mereu în noi, care suntem Templul său, va aprecia eforturile voastre și le va păstra în Inima Sa.

Acum vă las, așa cum v-am spus, nu-mi plac înmormântările când devin prea lungi, și eu n-am fost scurt. Să știți că nu mi-aș putea imagina viața fără voi, și dacă mi s-ar fi dat posibilitatea să aleg, aș fi ales din nou să cresc alături de voi. Sunt fericit că mâine Soarele va răsări din nou…

Familia mea, frații mei, prietenii mei și iubirea mea, Sunt aproape de voi și, dacă mi se permite, voi veghea asupra voastră, vă iubesc!

P.S. Stați liniștiți, totul este doar somn neacumulat…”