Emoționanta poveste a Ninei Gindea, întoarsă din Italia în Moldova pentru a ajuta oamenii. „Aici am înțeles ce înseamnă să ajungi prea târziu, oamenii au învățat să se descurce singuri”

E suficient să cauți pe Google ca să te convingi că, de când scriu, nu m-a interesat aproape deloc subiectul „întoarcerii acasă”. Am scris despre diaspora, despre migrație, despre plecări forțate sau asumate, despre oameni care au construit vieți în alte țări și despre rupturile pe care le lași în urmă când pleci. M-am ferit, poate deliberat, de poveștile cu reveniri definitive, cu „chemarea pământului natal”, cu cercuri care se închid frumos. Povestea de față e o excepție. Nu pentru că ar contrazice tot ce am scris până acum, ci pentru că o completează într-un mod la care nu m-am așteptat. Nu e o poveste despre întoarcere ca soluție, ci despre întoarcere ca întâmplare. Ca rezultat al unui drum care nu avea, inițial, nicio legătură cu „acasă”.

PUNCTUL ZERO: PLECAREA

Într-un parc din centrul Chișinăului, într-o dimineață care nu promite nimic spectaculos, o voluntară împarte mâncare caldă. Se oprește la fiecare om, schimbă câteva cuvinte, întreabă dacă e suficient, dacă mai trebuie ceva. Lucruri simple, dar care, pentru unii dintre bătrânii din jur, sunt tot ce vor mânca în ziua aceea.

Lângă ea sunt colegii de la Diaconia. Se mișcă din reflex, ca o echipă care a făcut asta de multe ori. Nu e liniște deplină în parc, doar o rutină a supraviețuirii care nu mai impresionează pe nimeni. Oameni care stau pe bănci cu mâinile în buzunare, alții care așteaptă fără să mai aibă pretenția de a fi văzuți. Ea privește altfel decât o fac trecătorii. Nu cu milă, ci cu genul acela de calm care vine doar după ce ai văzut multă suferință și ai învățat să nu te mai grăbești peste ea. Când termină de împărțit mâncarea își scoate mănușile, își freacă palmele una de alta și respiră adânc.

Are aproape 30 de ani, o cheamă Nina Gindea și este eroina acestei povești.

Dacă ai întâlni-o aici ai putea crede că e „de-a locului”. Că a crescut pe străzile astea, că știe parcul din copilărie, că Chișinăul îi aparține. În realitate, Nina a plecat din Nimoreni când avea șapte ani. Atât de mică încât plecarea nu s-a așezat în ea ca o ruptură, ci ca un fapt consumat înainte să poată fi înțeles.

„Aveam șapte ani când am plecat de acasă împreună cu sora mea”, povestește ea. „Îmi amintesc momentul în care mama l-a sunat pe tata să-i spună că am ajuns în Italia. Nu a primit vestea bine. Din drum nu-mi amintesc mare lucru, dar îmi amintesc anxietatea de la o vamă. Mama nu avea toate documentele în regulă și se temea să nu fim întoarse din drum sau, mai rău, să fie arestată.”

Italia a venit peste ea ca o viață deja pornită. Școala, limba, prietenii, studiile. Tot ce construiește o identitate fără să te întrebe cine ai fost înainte. Moldova a rămas în urmă ca un loc de origine și pentru foarte mult timp nu s-a gândit la întoarcere.

Anii au trecut, iar viața ei s-a legat tot mai mult de oameni aflați în situații limită. Mai întâi ca voluntar pe ambulanță, apoi ca șef de echipaj, mai târziu ca instructor. Acolo a învățat că nu toate urgențele sună la fel și că unele dintre cele mai grave nu pornesc de la corp, ci de la singurătate, frică, violență.

Fără să-și dea seama atunci, fiecare intervenție, fiecare noapte de gardă, fiecare om lăsat în urmă după ce sirena se oprea au pregătit-o pentru întoarcerea de acum. Nu ca fiică rătăcită, ci ca om care știe ce înseamnă să fii la margine și să aștepți ca cineva să se oprească lângă tine.

CAPITOLUL I – „SOS NOVATE MILANESE”

În Italia, Nina nu ajunge voluntar pe ambulanță dintr-o dorință de adrenalină. Ajunge acolo pentru că voluntariatul i se pare cel mai firesc mod de a se integra. Într-o țară în care nu te naști, simți uneori nevoia să demonstrezi că ești util.

„În Italia m-am integrat foarte ușor. Nu m-am simțit niciodată discriminată și nu mi-am pus problema identității. Pur și simplu am trăit acolo, am crescut, am studiat și m-am format. Voluntariatul m-a ajutat enorm, pentru că mi-a dat un loc clar într-o comunitate și un sens.”

Bătrâni singuri, oameni care sună nu pentru durere, ci pentru că n-au cu cine vorbi. Familii în care violența e normalizată. Copii care învață prea devreme să tacă. Încet, își dă seama că multe dintre aceste situații nu se rezolvă cu oxigen, perfuzii sau calmante.

„Intervențiile cele mai grele nu au fost niciodată cele medicale. Rănile fizice, într-un fel sau altul, le gestionezi. Avem protocoale pentru ele. Mult mai greu e când te lovești de suferința emoțională.”

Unul dintre cazurile care au rămas cu Nina a început ca o intervenție banală, pentru o suspiciune de durere toracică. Din punct de vedere medical femeia nu avea nimic, dar tensiunea din cameră și felul în care reacționa la gesturile soțului i-au spus că urgența era în altă parte. Destinul a făcut ca într-o familie mixtă formată dintr-o româncă și un egiptean să ajungă chiar Nina, iar limba maternă, vorbită pe jumătate în șoaptă, a devenit cheia care a deschis o poveste mult mai gravă decât cea pentru care fusese chemată ambulanța.

„Când am început să vorbesc în română, colegii mei au înțeles imediat că ceva nu e în regulă și s-au așezat în jurul meu ca un scut. La început a spus doar că e stresată. Apoi mi-a spus că, în dimineața aceea, soțul îi pusese un cuțit de bucătărie la gât pentru că voia divorțul și o amenințase pe ea și pe fiica lor.”

Intervenția s-a transformat într-un cod roșu de protecție. Nu pentru gravitate medicală, ci pentru a scoate o femeie și un copil dintr-o casă în care nu mai erau în siguranță.

De aici vine și decizia de a studia asistență socială. Nina simte că ambulanța o aduce prea târziu în viața oamenilor și că adevărata muncă începe înainte ca cineva să ajungă o urgență.

„Am ales studiile în domeniul social pentru că aveam nevoie să înțeleg ce se întâmplă dincolo de momentul intervenției. Să pot merge mai în profunzime, să lucrez cu oamenii și după ce sirena se oprește. Pe ambulanță înveți enorm, dar simți și limitele. Sunt situații în care știi că pleci, iar omul rămâne exact acolo unde l-ai găsit.”

CAPITOLUL II – REPUBLICA MOLDOVA

Imediat după ce a terminat studiile, Nina a știut că nu vrea să rămână în Italia. Nu pentru că nu ar fi avut unde, ci pentru că simțea că drumul ei nu se oprește acolo. Ambulanța o învățase să intre în viețile oamenilor în momente limită, studiile din domeniul social îi arătaseră ce se întâmplă înainte și după urgență. Următorul pas venea firesc, așa că a început să caute proiecte umanitare. Printre zecile de proiecte și anunțuri, a dat peste unul care o întorcea, fără să vrea, la început: Republica Moldova, un loc din care plecase copil și despre care nu se gândise niciodată că va deveni destinație. A aplicat fără mari așteptări. A trecut prin selecții, interviuri, evaluări. A câștigat proiectul, iar ceea ce începuse ca o căutare deschisă s-a transformat într-o întoarcere pe care nu o plănuise.

De data asta, nu mai era copilul dus de mână peste o vamă, era adultul care alegea singur să se întoarcă. Cu experiență, cu limite învățate, cu o meserie formată în urgență și în tăcere. Și cu senzația clară că, din toate locurile posibile, tocmai acesta era cel în care trebuia să ajungă.

„Când am decis să aplic pentru o misiune umanitară m-am gândit la multe țări, dar nu la Moldova. Continuam să visez dincolo de granițele Italiei, la un loc mai izolat, mai greu, unde să fie nevoie să-ți sufleci mânecile și să intri cu adevărat în noroi. Când am văzut proiectul din Moldova mi s-a părut aproape o coincidență. Eu, sincer, nu simțeam atunci nimic patriotic. Mama, în schimb, era foarte mândră. Eu aplicam pur și simplu pentru un proiect, pentru o experiență. Abia mai târziu aveam să înțeleg ce înseamnă să te întorci și să faci ceva pentru oamenii locului din care ai plecat.”

Moldova nu e o întâlnire spectaculoasă, nu e nici șoc, nici emoție bruscă. E mai degrabă o senzație care se așază lent, ca atunci când intri într-o cameră și ai nevoie de timp ca să vezi ce e cu adevărat acolo.

La început observă lucruri mărunte. Ritmul mai lent al oamenilor. Felul în care unii evită să se plângă, de parcă ar fi învățat că plânsul nu schimbă nimic. Observă cât de mult se duce viața pe improvizație și cât de puțin pe certitudini. Cât de des lucrurile merg înainte nu pentru că funcționează bine, ci pentru că nu există alternativă.

„Nu pot spune că m-am simțit acasă, dar nici străină. A fost o senzație ciudată de familiaritate, deși vedeam foarte clar toate dificultățile.”

Ceea ce o apasă sunt oamenii care nu mai cer ajutor pentru că nu se așteaptă să vină. Situații care nu mai ajung să fie urgențe pentru că nimeni nu le mai numește așa.

„În Italia eram obișnuită cu urgența. Cu intervenția. Aici am înțeles ce înseamnă să ajungi prea târziu, pentru că oamenii au învățat să se descurce singuri.”

Paradoxal, tocmai asta o face să simtă că locul ei e aici. Pentru că munca are sens imediat. Pentru că nu există iluzia că altcineva va veni să rezolve lucrurile.

„La Milano, deși o consider casa mea, aveam uneori senzația că nu sunt unde trebuie. Aici, fără să fie acasă, simt că sunt exact unde trebuie să fiu acum.”

CAPITOLUL III – RUTINA

Zilele Ninei nu arată la fel. Nici săptămânile. Uneori începe dimineața într-un sat aproape părăsit, alteori într-un birou improvizat, alteori pe drum, cu portbagajul plin de cutii. Există însă un fir comun: munca ei începe mereu înainte ca cineva să se gândească dacă are chef sau nu.

În satele Moldovei, munca Ninei nu trece prin cursuri structurate sau lecții formale. Este un lucru informal, făcut din întâlniri, cercuri de discuție, timp petrecut împreună. Se vorbește despre violență, despre abuz de substanțe (mai ales alcool), despre relații dificile, despre emoții pe care nimeni nu le-a învățat vreodată să le recunoască sau să le numească.

Cu femeile, mai ales cu mamele tinere, munca devine și mai delicată. Se lucrează pe acceptarea de sine, pe valoarea personală, pe dezvoltarea capacităților parentale, pe relația cu propriul trecut. Nu pentru a scormoni în durere, ci pentru a nu-i permite trecutului să decidă prezentul și viitorul.

În multe comunități, aceste întâlniri au loc în spații puse la dispoziție inclusiv de biserică, nu pentru că temele ar fi abordate de la amvon, ci pentru că, de cele mai multe ori, acesta este singurul loc pe care comunitatea îl recunoaște ca sigur. Este o colaborare practică, nu ideologică. Un mod de a ajunge la oameni fără a forța nimic.

Pe lângă munca de zi cu zi, Nina și colegii ei de la Diaconia sunt implicați în marile campanii de colectare de alimente, de Crăciun și de Paște. În ultima campanie de Crăciun, doar în Chișinău au fost strânse peste 7 tone de alimente, distribuite apoi persoanelor aflate în dificultate.

În paralel, ține cursuri de prim ajutor pentru voluntari și comunități. Îi învață ce să facă atunci când nu vine nimeni.

Și apoi, într-o dimineață, e din nou în parc.

Aceleași bănci, mâini întinse, mâncare caldă. Împarte pâine și farfurii, așa cum face de luni de zile într-un parc din Chișinău. Pentru cei care o văd acum, e doar o femeie care ajută. Pentru ea, e punctul în care se adună toate drumurile: ambulanța, studiile, violența, satele, mamele, copiii, cursurile, nopțile lungi.

„Am învățat că nu sunt necesare gesturi mari. Uneori e suficient un zâmbet, o vorbă, o îmbrățișare. Am învățat să dau timp oamenilor și să-mi dau timp și mie. Și am înțeles că pentru mine acasă nu este un loc, ci sunt oamenii. Chiar dacă sunt departe, iubirea nu are granițe. Astăzi sunt aici, în Moldova, și simt că sunt în locul potrivit, la momentul potrivit. Nu știu cât voi rămâne. Știu doar că, după mult timp, am inima plină și în pace.”

Am scris mult despre plecări și despre rupturi, iar povestea Ninei nu le contrazice. Pentru că nu vorbește despre a te întoarce acasă, ci despre a rămâne acolo unde prezența ta chiar contează. Ea nu rescrie nimic din ce știm despre migrație. Doar adaugă o nuanță: uneori drumul nu se termină acolo unde pleci, ci acolo unde cineva te așteaptă.