Dragă Corriere della Sera, nu toți românii trăiesc aceeași poveste

Am citit analiza publicată de Corriere della Sera despre românii care se întorc acasă și, deși înțeleg poveștile prezentate acolo, nu pot spune că sunt de acord cu felul în care este construită concluzia. Da, pot înțelege perfect de ce unii aleg să plece din Italia și să o ia de la capăt în România, fiecare om are contextul lui, familia lui, prioritățile lui, și nu judec pe nimeni pentru asta. Dar nu cred că tabloul e atât de simplu și nici atât de romantic pe cât pare.

Se vorbește mult despre „regăsire”, despre rădăcini și despre dor, dar eu cred că ar trebui să fim mai sinceri cu noi înșine. Suntem foarte mulți care n-am plecat din România ca să ne “regăsim”. Am plecat pentru muncă, pentru bani, pentru stabilitate, pentru un sistem mai previzibil. Am plecat pentru că voiam siguranță, nu introspecție. Când aud un român spunând la televizor că „am stat 10–16 ani prin Italia pentru că voiam să mă regăsesc”, simt că lipsește o doză de onestitate. Nimeni nu pleacă de lângă familie, din propria țară, din confortul limbii și al prietenilor, pentru un exercițiu spiritual. Am plecat pentru bani, pentru siguranță, pentru șanse mai bune. Am plecat pentru că acasă nu le aveam.

Îi înțeleg pe cei care se întorc, pentru că poate nu au găsit aici stabilitatea pe care o căutau sau poate nu au reușit niciodată să se simtă cu adevărat așezați. E firesc, dacă nu prinzi rădăcini, să vrei să te întorci la pământul tău. Dar pentru mine și pentru mulți alții, decizia de a rămâne nu e o lipsă de atașament față de România, ci rezultatul faptului că aici am reușit, în sfârșit, să construim ceva solid.

România s-a schimbat și mă bucur să văd asta, însă nu pot ignora diferențele mari dintre județe, infrastructura încă fragilă în multe zone, birocrația imprevizibilă. Sunt orașe care au crescut spectaculos și mă bucur pentru asta. Dar realitatea rămâne inegală și pentru mine, ca părinte, lucrurile astea cântăresc.

Pentru cei care au găsit stabilitate aici, care și-au cumpărat o casă, care au copii integrați, care au construit un drum profesional solid, decizia nu e romantică, e pragmatică.

Nu contest că există un val de întoarceri. Spun doar că nu toți trăim aceeași poveste și că, pentru mulți dintre noi, stabilitatea pe care am venit să o căutăm aici a devenit realitate, iar dacă am plecat pentru stabilitate, nu mă pot întoarce doar din nostalgie. Așa că nu, nu sunt de acord cu analiza care lasă impresia că întoarcerea este o tendință generală sau o concluzie firească a experienței în diaspora. Îi respect pe cei care o fac. Dar eu, cel puțin acum, aleg să rămân.