Două tinere românce crescute în Italia, despre cât de greu se obține cetățenia: „Italia este patria mea, dar încă nu sunt cetățean italian”

Italia a devenit, în ultimele decenii, a doua casă pentru sute de mii de români. Nu doar o țară în care muncesc sau învață, ci o veritabilă „patrie de suflet”, în care cresc, se formează și visează la viitor.

Totuși, pentru mulți tineri români crescuți pe pământ italian, recunoașterea oficială a apartenenței – cetățenia italiană – rămâne un drum lung și plin de obstacole birocratice.

Poveștile Emiliei și Ovidiei, două tinere românce crescute în Italia, ilustrează perfect realitatea complexă a integrării în acest spațiu care le este, în toate sensurile, „acasă”.

Emilia: două decenii de viață în Italia și un drum anevoios către cetățenie

Emilia Sfichi este exemplul viu al integrării profunde într-o societate care, deși o primește cu brațele deschise, întârzie să o recunoască pe deplin, menționează publicația Gaeta.it.

- Continuarea după publicitate -

Sosită în Italia la vârsta de doar doi ani, Emilia a crescut în Calabria, a urmat facultatea de Științe Politice la Cosenza și acum își continuă studiile la Roma, la prestigioasa Universitate Roma Tre, la programul de Relații Internaționale. Cu toate acestea, abia după 20 de ani de viață în Italia a reușit, nu fără emoții și blocaje, să obțină cetățenia italiană.

Demersurile au început devreme, când avea doar 14 ani, dar o serie de modificări legislative și, ulterior, pandemia de Covid-19, au blocat procesul. Timpul de așteptare s-a dublat în urma unui decret semnat în perioada guvernării Conte–Salvini, iar speranțele Emiliei s-au transformat în ani de incertitudine.

A fost nevoie de o nouă cerere la 18 ani și o adevărată cursă contra cronometru pentru ca actul de cetățenie să sosească în termenul legal de șase luni. Cu doar zece zile înainte de termenul-limită, Emilia a primit vestea mult așteptată și a depus jurământul.

Astăzi, ea se simte italiancă pe deplin, cu toată ființa ei. Limba italiană este cea maternă, prietenii, studiile, visurile – toate sunt legate de Italia. România rămâne o parte din rădăcinile ei, dar identitatea formată este italiană. Cetățenia a fost, pentru ea, nu doar o formalitate, ci recunoașterea oficială a unei apartenențe trăite zi de zi.

Ovidia: „Italia este Patria mea”

La Napoli, în cadrul unei adunări a femeilor delegate din cadrul CGIL Campania, o altă voce românească a atras atenția. Ovidia P., studentă în ultimul an la Drept, la Universitatea din Sannio, a vorbit deschis despre realitatea tinerilor din a doua generație de imigranți, menționează publicația FLCGIL.

Deși a crescut, a învățat și a decis să-și construiască viitorul în Italia, Ovidia nu este încă cetățean italian.

Motivul? O experiență de câteva luni în Germania, pentru a învăța o limbă străină, a fost considerată de autorități o întrerupere a rezidenței continue de zece ani, condiție esențială pentru obținerea cetățeniei. Cu o luciditate matură, Ovidia subliniază absurditatea acestei abordări.

„Cetățenia nu ar trebui să fie o recompensă, ci o recunoaștere a apartenenței. Eu mă simt italiană. Când eram în Germania, plângeam gândindu-mă la Italia. Iar când m-am întors, am simțit că am revenit în Patria mea.”

Ovidia vorbește și despre discriminarea tăcută pe care o trăiesc mulți tineri ca ea – excluderea de la burse, anxietatea legată de reînnoirea permiselor de ședere, lupta zilnică pentru drepturi egale într-o țară în care s-au născut sau au crescut. O tăcere instituțională care, spune ea, poate deveni o sursă de suferință psihologică profundă.

Italia și „noii italieni”: o bogăție încă ignorată

Poveștile Emiliei și Ovidiei nu sunt excepții, ci parte a unei realități tot mai răspândite, aceea a „noilor italieni”, tineri formați pe pământ italian, care contribuie activ la societate, dar nu sunt recunoscuți ca aparținând de drept. Italia, în loc să valorifice această resursă umană, adesea o ține în umbră, impunând piedici birocratice care descurajează și, în unele cazuri, înstrăinează.

Acești tineri reprezintă viitorul – nu doar al unei societăți mai diverse, ci și al unei Europe unite, în care apartenența nu se măsoară doar în acte, ci în loialitate, implicare și iubire față de locul numit „acasă”.