Diaspora se oprește la copiii noștri, asta e o certitudine. Și vă explic cum e posibil ca un copil să aibă trei cetățenii

Textul despre copiii noștri care nu vor fi diaspora (poate fi citit aici sau în postarea de mai jos) n-a fost o metaforă și n-a fost nici o dorință. A fost o concluzie trasă din viață, din muncă și din realitate. Dar mulți l-au citit și nu l-au înțeles. Nu pentru că ar fi fost greu, ci pentru că trăim într-o epidemie de analfabetism funcțional: oamenii citesc cuvinte, dar nu procesează idei.

Paranteză scurtă: vorbesc dintr-o poziție care nu e nici teoretică, nici romantică. Sunt manager într-o clinică prin care au trecut aproape 19 mii de pacienți în zece ani. Cei mai mulți români, mulți copii. Români veniți în Italia de două generații. Am văzut cum gândesc părinții, ce așteptări au, ce frici poartă și cât de ruptă e, de multe ori, percepția lor de realitatea în care cresc copiii.

Înainte de asta, am bătut Italia de la nord la sud, ca jurnalist. Am scris prin ziare, am vorbit la televiziuni, am stat de vorbă cu români din fabrici, din șantiere, din birouri, din spitale. Am ascultat aceleași discursuri reciclate despre „rădăcini”, „identitate”, „copiii noștri”. Și am văzut peste tot același lucru: adulți care vorbesc despre copii fără să accepte lumea în care copiii chiar trăiesc.

Apoi apar vocile care n-au înțeles nimic din text și simt nevoia să-l corecteze. Oameni care transformă o reflecție despre identitate și viitor într-o pseudo-dezbatere birocratică, convinși că au descoperit „eroarea” decisivă: cele trei cetățenii ale fiului meu. Fără să caute o informație elementară, fără să priceapă contextul. E reflexul clasic al celui care nu înțelege ideea, dar se agață de un detaliu ca să pară că participă.

Hai să lămurim lucrurile, pe înțelesul tuturor: eu sunt cetățean român, din familie de români. Cu străbunici români, neam în neam. Am o singură cetățenie: cea română.

Soția mea, Ana, a venit în Italia de foarte mică. Ca majoritatea moldovenilor care n-au primit cetățenia română “prin pile”, a venit în Italia prin permis de ședere, apoi au urmat multă muncă, școală și ani de viață aici. Deci ea nu are (și) cetățenia română, dar pot garanta liniștit că e mai româncă decât mulți români cu buletinul în buzunar.

În Italia, Ana a obținut cetățenia italiană pe merit, conform legii. La nașterea copilului nostru, cetățenia ei italiană a fost trecută automat în certificatul de naștere italian. Fapt, nu opinie.

Cu acel certificat de naștere italian, am mers la Consulatul României de la Milano, unde copilului i s-au eliberat certificat de naștere românesc și pașaport românesc, pentru că are acest drept prin mine, tatăl lui, cetățean român. Simplu.

Cu același certificat, am mers și la Consulatul Republicii Moldova. Unde copilul a primit cetățenie moldovenească, pentru că mama lui este cetățean moldovean de origine.

Italia permite cetățenia multiplă, România permite cetățenia multiplă, Republica Moldova permite cetățenia multiplă. Nu până la 18 ani, ci pentru toată viața.

Nu e o schemă, nu e o excepție, nu e o „șmecherie”. E lege.

Problema nu e că lucrurile sunt complicate. Problema e că unii nu se informează, dar vor să aibă ultimul cuvânt. Și mai grav: vor să le explice altora realități pe care nu le-au trăit niciodată.

Copiii noștri nu vor fi diaspora pentru că nu mai pornesc de la zero, nu mai „vin”, nu mai „se adaptează”. Ei sunt deja acolo. Sunt născuți în sistemele în care noi încă ne explicăm. Vorbesc limbi diferite fără să le traducă. Nu au nostalgia pe care o avem noi.

Iar dacă asta îi sperie pe unii, nu e problema copiilor. E problema adulților care refuză să accepte că lumea s-a schimbat și că experiența lor personală nu mai e standard universal.

Vă e greu să vă informați? Atunci măcar aveți decența să nu vorbiți cu certitudini.