Nu merg în fiecare duminică la biserică. De cele mai multe ori mergem împreună, eu și soția mea, și mai nou, fiul nostru, dar sunt și duminici în care nu ajungem. Azi, de exemplu, n-am ajuns deloc. Știu însă exact cum ar fi fost dacă aș fi ajuns. Aș fi intrat, ca de atâtea ori, cu vreo douăzeci de minute înainte să se termine slujba, suficient cât să prind finalul, dar nu atât de devreme încât să pot spune că am fost acolo de la început. Aici, la Cassano d’Adda, lângă Milano, biserica e la fel de mică de fiecare dată și la fel de neîncăpătoare, indiferent de ora la care ajungi, cu oameni stând în picioare, cu copii în brațe, cu alții sprijiniți de pereți, ca și cum nimeni n-ar fi fost surprins că nu e loc pentru toți.
E mult zgomot de copii care se mișcă, vorbesc, se plictisesc, iar părinții îi mai potolesc din reflex, fără nervi. Nimeni nu se uită urât. „Gălăgia copiilor nu e deranj, e semn de viață”, asta ne tot repetă preotul Traian Ștețco de vreo douăzeci și ceva de ani, iar de fiecare dată când aud asta mă gândesc că, dacă biserica românească din Italia n-ar mai fi plină de copii, n-am pierde doar limba sau tradițiile, ci exact motivul pentru care mai venim.
Am crezut mereu că biserica românească din Italia e foarte diferită de cea din România, nu pentru că slujba ar fi alta, ci pentru că oamenii sunt altfel. Aici nu vine nimeni ca să fie văzut, nu vine nimeni ca să bifeze ceva, nu vine nimeni pentru că „așa se face”. Vine pentru că are nevoie. Iar nevoia asta se vede imediat, în felul în care oamenii stau înghesuiți fără să se plângă, în felul în care copiii sunt lăsați să fie copii, în felul în care nimeni nu pare să joace vreun rol.
În România, biserica e parte din peisaj. E acolo dintotdeauna, o găsești la fiecare colț, intri sau nu, știi că există. Poți să n-o alegi fără să simți că pierzi ceva imediat. În Italia, biserica românească e o alegere conștientă. Trebuie să o cauți, să te urci în mașină, să-ți rupi din singura zi liberă, să ajungi uneori obosit, alteori pe fugă, alteori prea târziu. Și tocmai de asta, cei care ajung, ajung pe bune. Cu dor, cu oboseală, cu probleme concrete, nu cu gesturi formale.
După slujbă, aproape nimeni nu pleacă direct. Curtea se umple de oameni care vorbesc despre cine e bolnav, cine n-a mai venit de ceva vreme, cine caută de lucru, cine are nevoie de ajutor, cine a născut, cine a pierdut pe cineva. Curtea bisericii ajunge să fie, fără nicio exagerare, cel mai util grup de WhatsApp al românilor din zonă, unul în care informația chiar contează și chiar ajunge unde trebuie.
Și aici diferența față de România devine și mai clară. În Italia, biserica nu e doar despre credință. E și despre supraviețuire socială. E locul unde ne adunăm fără afișe, fără invitații, fără organizare oficială. E locul unde românii se ajută pentru că, de cele mai multe ori, nu prea are cine altcineva să o facă. Unde solidaritatea nu e un cuvânt mare, ci o listă scrisă pe genunchi, un număr de telefon, o recomandare, o vorbă bună spusă la momentul potrivit.
Poate tocmai de asta biserica românească din Italia nu e garantată. Nu e de la sine înțeleasă. E fragilă, improvizată, dependentă de oameni și de duminicile în care acei oameni aleg să vină sau nu. Iar când mă gândesc că azi n-am ajuns, știu că n-ar fi observat nimeni lipsa mea în mod direct, dar ar fi lipsit ceva. Exact asta o face diferită. Aici nu te duci din reflex, ci din nevoie, iar nevoia asta, printre românii din Italia, e mai sinceră decât orice obicei.
-
Româncă din Italia care și-a construit o afacere dintr-un chioșc de ziare: „Munca asta e viața mea”
-
Tânăr român care dormea pe străzi în Italia, salvat de italieni și dus înapoi în România, la mama lui
-
Șofer român arestat în Italia: câinele poliției l-a dat de gol. Oficial transporta îngrășăminte, dar la control s-a descoperit altceva
