Copiii noștri nu vor fi Diaspora, vor fi altceva

Fiul nostru, Luca, are cinci luni și are trei cetățenii: italiană, română și moldovenească. Le are înainte să știe să stea în fund, înainte să spună „mama”, înainte să înțeleagă ce e un stat, o graniță sau un pașaport. Le are fără să fi ales nimic. Și ca el sunt mulți copii ai diasporei.

Copii care nu vor avea niciodată relația noastră cu „acasă”. Nu vor ști ce înseamnă să pleci cu un bagaj prea mare și cu o voce în cap care îți spune să fii atent, să nu greșești, să nu deranjezi.
Vor vorbi română cu accent și italiană fără efort. Dar nu în felul în care ne place nouă să ne lăudăm. Într-una îi cheamă pe bunici pe nume, în cealaltă le spun „nonni” fără să se uite înapoi. Într-una își fac cruce înainte de masă și spun “poftă bună” pentru că așa au văzut, în cealaltă mănâncă repede, vorbesc și dau din mâini ca toți copiii de aici.

Noi o să încercăm să-i ținem legați cu povești, cu mâncare, cu „la noi așa se face”. O să le spunem de unde vin, chiar dacă ei n-au venit de nicăieri.

Pentru Luca, România și Moldova vor fi locuri în care merge vara, probabil. Locuri cu rude multe, cu mese lungi, cu oameni care îl iubesc din prima secundă. Italia va fi banalul. Grădinița, școala, prietenii, prima ceartă, primul sărut, primul vis spus cu voce tare. Aici va fi normalitatea lui, iar noi va trebui să acceptăm că normalitatea lui nu e povestea noastră. Copiii diasporei nu vor trăi cu sentimentul că trebuie să demonstreze ceva. Nu vor intra la ghișeu cu nod în gât. Nu vor explica de ce sunt „de aici, dar nu chiar”. Nu vor purta rușinea noastră, nici frica noastră și nici accentul nostru. Ei vor fi liberi într-un fel care, pentru noi, a fost mereu condiționat.

Și poate aici e adevărul pe care nu-l spunem destul: că diaspora nu e un scop. E o etapă dureroasă, obositoare, plină de compromisuri, dar temporară.

Copiii noștri nu vor fi diaspora, ei vor fi altceva, vor fi generația care nu mai cere voie. Care nu mai stă cu capul plecat. Care nu mai trăiește cu geamantanul imaginar lângă ușă. Și, uneori, exact atunci când o să ne doară cel mai tare că nu ne mai seamănă, o să înțelegem că asta am vrut de fapt. Asta am construit și asta am plătit.

Ca ei să poată fi, în sfârșit, ai unei lumi întregi, fără să-și ceară scuze pentru asta.