Chef Dorina Burlacu, o româncă stabilită în Italia, a transformat pasiunea pentru gătit într-un drum profesional construit cu multă muncă, studiu și perseverență, iar astăzi își descrie parcursul printr-o idee simplă: „Identitatea nu este o graniță, ci un pod”.
Conaționala noastră a povestit pentru Gazzetta del Mezzogiorno că, încă de la 10 ani, Italia i s-a conturat în minte ca un vis:
„Visam să alerg prin palatele italiene, pline de istorie, unde fiecare zid spune o viață și fiecare piatră păstrează o emoție”.
Ea spune că această fascinație i-a fost transmisă de profesoara ei de istorie, „o femeie nebunește îndrăgostită de cultura italiană”.
Reggio Emilia, cetățenia italiană și o recunoaștere simbolică
Astăzi, Dorina Burlacu trăiește la Reggio Emilia, în Italia, și descrie legătura cu locul ca pe un amestec de „recunoștință, emoție și mândrie”. Acolo a primit cetățenia italiană și spune că tot acolo a înțeles că „nu e suficient să iubești o țară: trebuie să-i oferi ceva înapoi”.
Și pentru iubirea sa față de această țară, Dorina a fost răsplătită fiind numită „Ambasadoare a Bucătăriei Italiene – Asociația Italiană Bucătari” (Associazione Italiana Cuochi), în ciuda faptului că este născută în România – un gest prezentat ca dovadă că „identitatea nu este o graniță, ci un pod”.
Rădăcini românești și o meserie învățată „de la zero”
Dorina spune că primul ei „limbaj al gustului” a fost legat de copilăria din România: își amintește ceaunul cu mămăligă pregătit aproape zilnic de mama ei și aroma sarmalelor în foi de varză, pe care le descrie ca pe un miros care însemna „acasă, familie, protecție”.
În familie, o influență esențială a fost și tatăl ei, pe care îl numește „un mare bucătar”: „De la el am învățat că a găti nu înseamnă doar a hrăni, ci a avea grijă, a spune o poveste, a transmite identitate. Bucătăria mea se naște acolo, în punctul în care memoria devine viitor”.
Totuși, în privința gastronomiei italiene, Dorina arată că nu a avut cine să o inițieze pas cu pas și că a fost nevoită să învețe singură: „Am refăcut aceeași rețetă chiar și de treizeci de ori, până când simțeam că e corectă”.
Ea a urmat astfel cursuri, a studiat, a observat și că se oferea să spele vasele sau să ajute bucătarii, doar ca să prindă meseria, perioadă pe care o descrie și prin „nopți de singurătate, oboseală, îndoială și fragilitate”.
Dieta mediteraneană, nutriția culinară și un proiect între „suflet” și „știință”
În timp, interesul ei a mers dincolo de tradiție, din dorința de a înțelege impactul mâncării asupra corpului: „Voiam să înțeleg ce se întâmplă în organism când mâncăm, de ce unele feluri ne fac să ne simțim bine, iar altele nu, de ce gustul poate deveni o formă de îngrijire”.
Dorina povestește că acesta este motivul pentru care s-a specializat în nutriție culinară, cu un master în acest domeniu, alături de studii în zona „Sănătate și stare de bine” la Harvard Medical School.
Pentru ea, dieta mediteraneană a devenit axul unei filosofii văzute ca „o călătorie gastronomică”, centrată pe legume de sezon și pe „valoarea simplității”.
Un detaliu personal, pe care îl folosește ca simbol al întâlnirii dintre lumi, este descoperirea anghinarei în Italia, aliment pe care spune că nu îl mâncase în România: menționează fibrele benefice, precum inulina, și spune că anghinarele reprezintă pentru ea întâlnirea dintre „stare de bine, memorie și viitor”.
În plan profesional, Dorina vorbește despre construirea unei „noi idei de bucătărie” – „conștientă, emoțională, științifică” – și despre un produs numit „BurDor”, o cremă de unt cu „caracteristici nutriționale diferite”, gândită „nu ca un simplu gras, ci ca un echilibru între gust, sănătate și percepție senzorială”.
„Nu este doar un produs, ci rezultatul unui parcurs uman și științific”, spune ea, rezumându-și direcția prin dorința de a uni „suflet și știință, Italia și România, femeie și bucătar, fragilitate și forță” și de a lăsa, prin bucătărie, „o moștenire care să vorbească despre vise, curaj și frumusețe”.
