Aseară am întâlnit un român cu care am ajuns să discut, printre altele, despre România. Un om stabilit de mulți ani în Italia, care muncește aici, are o familie și care, din câte mi-am dat seama, nu duce o viață rea. Numai că, atunci când discuția a ajuns la țara din care am plecat amândoi, omul s-a transformat într-un adevărat procuror al națiunii române.
Politicienii sunt niște hoți, instituțiile sunt corupte, toată lumea fură, nimeni nu respectă legea și România nu se va face bine nici peste o sută de ani. Mi-a explicat că tocmai de asta a plecat și că, dacă ar fi rămas acolo, probabil ar fi înnebunit. În Italia, în schimb, lucrurile sunt altfel. Aici există reguli, oamenii sunt mai civilizați și statul funcționează. Nu perfect, dar funcționează.
L-am ascultat și, sincer, în multe privințe eram de acord cu el. Numai că, pe măsură ce discuția a continuat, am descoperit că omul avea o relație destul de interesantă cu respectarea legii. Era un mare admirator al regulilor, cu condiția să le respecte ceilalți. La un moment dat, povestindu-mi despre niște lucrări pe care le făcuse prin casă, a început să-mi explice cât de mult economisise pentru că găsise niște meseriași care lucrau fără factură. Mi-a spus și că, dacă am vreodată nevoie, știe el “un băiat”.
M-am uitat la el și mi-a venit să râd. Cu zece minute înainte îmi explica indignat cum distruge evaziunea fiscală România, iar acum îmi oferea, cu toată generozitatea, posibilitatea de a participa și eu la una în Italia. Numai că, în mintea lui, cele două lucruri nu aveau absolut nicio legătură. În România era hoție. În Italia era economie la bugetul familiei.
Și atunci mi-am amintit cât de des am întâlnit mentalitatea asta. Românul care a plecat din țară sătul de șmecheri, dar care, odată ajuns în Italia, a descoperit că șmecheria funcționează și în euro. Omul care înjură corupția, dar caută mereu o portiță. Care condamnă furtul, dar admiră combinația. Care cere o societate corectă, dar se simte personal ofensat când cineva îi cere să respecte o regulă care nu-i convine.
Omul meu se plângea și de taxele din Italia. Și aici îl înțeleg, pentru că fiscalitatea italiană nu este tocmai o poveste de dragoste. Numai că mi se pare fascinant cum unii oameni vor spitale bune, școli moderne, drumuri impecabile, pensii decente și servicii publice eficiente, dar ar prefera ca toate acestea să fie finanțate exclusiv de ceilalți. Statul trebuie să ofere totul, iar cetățeanul, dacă se poate, să contribuie doar cu păreri.
Am întâlnit și români care se laudă că au găsit tot felul de metode prin care să obțină beneficii sociale pe baza unor declarații care nu reflectă realitatea. Nu vorbesc despre cei care primesc legal ajutoare și au nevoie de ele, ci despre cei care transformă păcălirea sistemului într-un motiv de mândrie. Iar dacă le atragi atenția că banii aceia vin din contribuțiile tuturor, te întreabă revoltați: „Da’ ce, bă, dau din banii tăi?”
Păi, într-un fel, da. Din banii mei, din banii tăi și din banii tuturor celor care muncesc și contribuie. Statul italian nu are o imprimantă magică ascunsă într-un subsol, din care ies bancnote special pentru cei mai inventivi cetățeni.
Evident, nu vorbesc despre toți românii din Italia. Ar fi nedrept și absurd. Cunosc foarte mulți oameni extraordinari, care muncesc cinstit, își respectă obligațiile și care au construit aici lucruri admirabile. Și nici nu pretind că italienii ar fi imuni la asemenea comportamente. Șmecheria nu are naționalitate, iar evaziunea fiscală nu s-a inventat la București.
Dar tocmai pentru că sunt român și trăiesc de atâția ani printre români, mă deranjează această contradicție. Mă deranjează să aud oameni care condamnă cu o furie extraordinară exact lucrurile pe care, atunci când au ocazia, le practică fără nicio urmă de jenă. L-am întrebat dacă nu vede o contradicție între ceea ce îmi povestea despre România și felul în care se lăuda că economisește bani în Italia. Mi-a răspuns foarte relaxat că una este să furi milioane de euro și alta este să mai economisești și tu câteva sute.
Și, într-adevăr, nu sunt același lucru. Dar mi se pare greu să construiești o societate corectă dacă principiile tale încep să funcționeze abia de la o anumită sumă.
Am plecat din România pentru o viață mai bună. Mulți dintre noi am plecat și pentru că ne săturaserăm de corupție, de pile, de combinații și de sentimentul că omul cinstit este întotdeauna ultimul la rând. Italia ne-a oferit șansa de a trăi altfel. Nu într-o societate perfectă, dar într-una în care am putut construi ceva prin muncă și perseverență. Ar fi păcat ca, după ce am traversat jumătate de continent ca să scăpăm de anumite obiceiuri, să continuăm să le practicăm cu aceeași mândrie, doar că într-o altă limbă și cu un cont bancar în euro.
M-am despărțit de omul meu fără să încerc să-l conving de ceva. Până la urmă, fiecare are propriul fel de a vedea lumea. Dar am rămas cu o întrebare: oare câți dintre noi am plecat cu adevărat din România și câți doar ne-am schimbat adresa?
Pentru că unii români au plecat din România, dar România de care se plângeau n-a plecat niciodată din ei. Și, dacă tot veni vorba, sunt curios: voi ați întâlnit prin Italia oameni care condamnă șmecheria din România, dar o practică fără probleme aici?
