Să muncești 30 de ani într-o țară străină, să faci sacrificii, să tragi de tine pentru ca fiul tău să aibă o viață mai bună. Și într-o zi să ajungi la poliție ca să-l recuperezi, după ce a fost reținut pentru presupusa implicare în violențe de stradă. Este povestea unui tată român din Milano, relatată astăzi de Corriere della Sera. Omul spune că nu s-ar fi așteptat niciodată la așa ceva și că, dacă fiul lui a greșit, trebuie să plătească.
Tot astăzi, în România, la Bistrița, un copil de numai 13 ani a atacat cu un cuțit o profesoară și a rănit un alt elev. Un episod de o gravitate înfiorătoare, petrecut nu pe stradă, în mijlocul unor proteste violente, ci într-o școală, acolo unde copiii ar trebui să fie în siguranță.
Două țări, două întâmplări diferite, aceeași întrebare care nu-mi dă pace: ce se întâmplă cu copiii noștri și cine poartă responsabilitatea atunci când ajung să considere violența o soluție? Prima reacție este aproape întotdeauna aceeași: unde sunt părinții, ce educație au primit acasă și cine i-a crescut.
Dar eu mă întreb dacă nu cumva ne grăbim să judecăm niște familii despre care nu știm aproape nimic. Dacă un părinte și-a învățat copilul să respecte oamenii, să nu fure, să nu lovească și să muncească cinstit, dar copilul descoperă dincolo de ușa casei o lume în care agresivitatea aduce popularitate, tupeul este admirat și violența devine spectacol pe internet, cât mai poate controla acel părinte? Și unde este responsabilitatea școlii, a anturajului, a societății care îi oferă unui adolescent modele de urmat? Când am ajuns să confundăm libertatea cu lipsa limitelor și să acceptăm că respectul se câștigă prin intimidare?
Nu știu răspunsurile. Și cred că ar fi nedrept să pretind că le știu.
Dar știu că nu putem continua să discutăm despre educația copiilor doar atunci când unul dintre ei ajunge la poliție sau când o profesoară este înjunghiată într-o sală de clasă.
Le-am oferit copiilor noștri tot ce nouă ne-a lipsit. Dar oare, în goana asta, am uitat să le oferim și ceea ce noi am avut?
Iar dacă noi, părinții, încercăm să le oferim aceste lucruri, cine se asigură că societatea nu le ia înapoi imediat ce ies pe ușa casei?
