O poveste petrecută cu peste 20 de ani în urmă, pe malul Lacului Garda din Italia, readuce în atenție începuturile comunității ortodoxe românești din zona Veronei, într-o perioadă în care românii erau puțini, iar găsirea unui preot ortodox putea deveni o adevărată aventură.
Un român care locuia atunci în localitatea Colà de Lazise și-a amintit recent de botezul fiului său, Albert, organizat chiar în sufrageria casei, cu o cadă mică de plastic în loc de cristelniță și cu un tânăr preot român venit de la Vicenza cu trenul și bicicleta.
„Astăzi vreau să împărtășesc cu voi o amintire dragă din viața mea de tată. Este povestea de acum mulți ani, din 2002, când locuiam în Italia, pe malul Lacului del Garda, și unde am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a-mi boteza fiul, pe Albert”, și-a început povestirea Giova Schiau pe pagina personală de Facebook.
El descrie întâmplarea drept „o poveste despre credință, prietenie între români și italieni și sacrificiul unui preot deosebit.”
Fiul său se născuse în 2001. La acel moment, românul locuia deja de mai mulți ani în zona Veronei, vorbea limba italiană și se considera bine integrat.
„Italia nu mai era o țară străină pentru mine. Trăisem deja mulți ani în Verona, eram integrat, vorbeam limba și mă simțeam acasă”, povestește el.
Problemele au apărut atunci când familia a dorit să îl boteze pe Albert în credința ortodoxă.
„Când a venit momentul să-mi creștinez copilul în anul 2002, m-am lovit de o realitate dură a acelor vremuri: comunitatea românească nu era organizată ca astăzi, iar din câte știam eu, bisericile și preoții noștri ortodocși pur și simplu nu existau în zonă.”
Neputând găsi un preot ortodox, tatăl a ajuns să ia în calcul o soluție pe care, inițial, nu și-ar fi dorit-o.
„Împins de datoria de tată și de gândul că băiatul meu nu poate rămâne nebotezat, am luat o decizie grea: am bătut la ușa preotului catolic din sat cu intenția fermă de a-mi boteza fiul în ritul catolic. Nu vedeam nicio altă ieșire.”
Răspunsul preotului catolic avea însă să îl surprindă. În loc să profite de situație pentru a boteza copilul în rit catolic, acesta a încercat să găsească o modalitate prin care băiatul să fie botezat conform credinței familiei sale.
„Când i-am explicat situația, părintele italian m-a ascultat ca pe un localnic de-al lui. În loc să accepte botezul pe loc, a înțeles dorința mea profundă de a-mi păstra rădăcinile și mi-a spus că va face tot posibilul să mă ajute să-mi botez copilul în credința mea, cea ortodoxă.”
Preotul italian a luat legătura cu Episcopia și, după mai multe telefoane și căutări, a fost găsit un preot român aflat în provincia Vicenza. Era părintele Gabriel Gabor Codrea.
„Era un om care cutreierase deja lumea, trecând inclusiv prin America, iar acum se afla la începutul drumului său în Italia, «înarmat» cu rasele preoțești și cu o credință de nezdruncinat”, își amintește tatăl lui Albert.
Cum în Verona nu exista la vremea respectivă o parohie românească unde să poată avea loc botezul, s-a găsit o soluție neobișnuită: slujba urma să fie oficiată în casa familiei de români.
Pregătirile au fost făcute de la zero: „Pentru că nu eram într-o biserică dotată cu cele necesare, a trebuit să improvizez totul de la zero, urmând cu strictețe ritualul nostru românesc.”
Lista de cumpărături nu semăna cu cea pentru un botez obișnuit: „Am mers la cumpărături cu o listă atipică pentru un tată: o cădiță nouă-nouță de plastic care avea să țină loc de cristelniță, prosoape mari, albe și pufoase, feșe și uleiuri.”
Pentru câteva ore, sufrageria familiei avea să capete o cu totul altă înfățișare: „Sufrageria mea din Italia s-a transformat, peste noapte, într-un mic sanctuar inundat de miros de tămâie.”
Drumul părintelui Gabriel Codrea până la familia românului a rămas una dintre cele mai puternice amintiri ale acelei zile.
„ Părintele Gabriel s-a urcat în tren la Vicenza cu tot cu bicicletă și a mers până la gara din Verona. Acolo am mers și eu, bucuros să-l întâmpin pe peron și să-i ofer o mână de ajutor cu bagajele, după care am pornit împreună spre casă.”
În jurul improvizatei cristelnițe nu s-au aflat însă doar români:
„Pentru că românii erau foarte puțini în zonă în acea perioadă, în jurul acelei vănițe de plastic s-a strâns o adunare de suflet unică. Nașii lui Albert au fost o familie de italieni catolici, domnul fiind chiar colegul meu de muncă.”
Alături de ei au participat frații tatălui, dar și mai mulți prieteni și colegi italieni, iar momentul botezului avea să rămână întipărit în memoria tatălui.
„Când pruncul a fost cufundat în apă, pereții modestei noastre case din Italia au răsunat de rugăciunile în limba română, sub privirile pline de emoție și respect ale celor dragi.”
Gestul nașilor italieni a avut pentru familie o semnificație aparte: „O familie de catolici italieni își asuma cu toată dragostea rolul de părinți spirituali pentru un copil ortodox, trecând peste orice barieră de confesiune din respect pentru prietenia noastră.”
Pentru tatăl copilului, botezul a însemnat mai ales împlinirea unei datorii pe care o simțea profund: „Ca tată, am simțit o liniște profundă; îmi îndeplinisem datoria de suflet.”
După ceremonie, întreaga familie, invitații și preotul au mers la un restaurant aflat la câțiva kilometri distanță pentru a sărbători evenimentul.
La sfârșitul zilei, părintele Gabriel a fost condus din nou la gara din Verona: „L-am condus pe părinte înapoi la gara din Verona, mulțumindu-i din suflet când l-am lăsat la trenul spre Vicenza.”
Cu timpul, situația românilor ortodocși din Verona a început să se schimbe. Comunitatea catolică din Verona i-a pus ulterior la dispoziție preotului român o biserică în care puteau fi oficiate slujbele ortodoxe.
„Acolo aveam să merg și eu câteodată duminica, alături de ceilalți români, într-un spațiu unde slujba ortodoxă românească își găsise, în sfârșit, un cămin stabil.”
Tatăl lui Albert vorbește cu emoție și despre parcursul celui care, în urmă cu mai bine de două decenii, venise până la Verona pentru a boteza un singur copil.
„Peste ani, privind înapoi, istoria a așezat lucrurile cu o precizie uimitoare. Acel preot care călătorise prin toată lumea și pe care îl așteptam la peronul gării din Verona în anul 2002 este astăzi Părintele Protopop Gabriel Codrea, conducătorul spiritual al preoților ortodocși români din întreaga regiune Verona.”
Astăzi, tatăl lui Albert s-a întors în România, iar fiul său este adult. Amintirea acelei zile dintr-o sufragerie din Colà de Lazise a rămas însă la fel de vie. „Privesc la fiul meu, Albert, care a crescut mare, și știu că la temelia vieții lui stă o poveste unică.”
O poveste pe care acesta o rezumă prin câteva valori care, spune el, au depășit diferențele de limbă, naționalitate sau confesiune:
„O poveste despre toleranță, prietenie pură și credință, în care s-au împletit generozitatea unui preot catolic italian, datoria mea de tată, îmbrățișarea caldă a unei familii de nași italieni și, mai ales, sacrificiul de început al unui preot care a mers cu trenul și bicicleta pentru sufletul unui singur prunc român.”
