Vecinul nostru italian ne-a văzut aseară îmbrăcați ceva mai elegant decât ne vede el de obicei. Costum, rochie, pantofi, tot ce trebuie. Ne-am salutat din mers și fiecare și-a văzut de treabă.
Astăzi i-am povestit unde am fost și am încercat să-i explic și că diseară mergem „la zeamă”. Așa mi-am dat seama că sunt lucruri care între noi nu au nevoie de nicio explicație, dar care, în momentul în care încerci să le traduci unui străin, încep să sune cel puțin suspect.
– Alla… cosa?
Și-am început. Aseară am fost la nunta unor prieteni, Ovidiu și Viorica. El român, ardelean, ea moldoveancă de peste Prut. Nunta a fost aici, în Italia, iar astăzi mergem acasă la tinerii proaspăt căsătoriți, unde se strânge din nou lumea, se pune masa și se mănâncă zama de după nuntă…
— Ah, quindi fate un’altra festa?
Nu chiar.
— Un pranzo?
Nici.
— E allora cos’è?
E zeamă. Cum să-i explic mai mult?
Problema e că de la zeamă am ajuns la nuntă și de la nuntă la tradițiile noastre, iar de acolo conversația a luat-o într-o direcție din care mi-am dat seama destul de repede că nu mai am scăpare.
I-am povestit că spre sfârșitul nunții de aseară a fost „dezbrăcatul miresei”.
— Avete spogliato la sposa?!
Nu e ceea ce pare. Și hai să-i explic despre voal, despre nașă, despre schimbarea miresei, despre trecerea simbolică de la mireasă la femeie măritată. Încet-încet, omul a început să dea din cap. Bun, mi-am zis. A înțeles. După care am făcut greșeala să continui.
— E poi lo sposo le ha tolto la giarrettiera con i denti.
— Con i denti?!
Deja râdea. Râdeam și eu, mai ales pentru că începeam să-mi aud propriile explicații prin urechile lui. Pentru noi sunt niște lucruri absolut normale la o nuntă. Pentru el, în mai puțin de cinci minute, dezbrăcasem mireasa și pusesem mirele să scoată o jartieră cu dinții.
Și nici măcar nu ajunsesem la colac.
I-am povestit cum Ovidiu și Viorica au rupt colacul și cum, în funcție de bucata cu care rămâne fiecare, lumea trage imediat concluzii despre cine va conduce în casă. Viorica a rămas cu bucata mai mică. Acum, cunoscând puțin viața și fiind vorba despre un ardelean căsătorit cu o moldoveancă, eu nu mi-aș pune toate economiile pe pronosticul făcut de colac. Dar îl lăsăm pe Ovidiu să se bucure de rezultat.
— Ma anche questo è un rito?
Normal.
Și pentru că tot ajunsesem până acolo, i-am spus că mai avem și obiceiul cu furatul miresei. Aseară nu s-a făcut, dar dacă tot îi prezentam cultura noastră, am zis să nu-i ascund tocmai una dintre piesele de rezistență.
— Come sarebbe… rubate la sposa?
Da. La un moment dat, niște prieteni iau mireasa și dispar cu ea.
— E lo sposo cosa fa?
Negociază.
Aici s-a oprit.
— Negozia?!
Da. Ca să-și primească mireasa înapoi. Uneori se cer sticle de băutură, alteori mirele trebuie să facă ceva, să danseze, să cânte, să îndeplinească vreo provocare. Depinde de nuntă și, mai ales, de câtă imaginație au cei care au furat-o.
Italianul se uita la mine și râdea.
— Quindi uno si sposa, gli rubate la moglie e poi deve pure pagare per riaverla?
Pusă așa problema, recunosc că tradiția noastră nu mai suna chiar atât de romantic.
Și atunci mi-am dat seama cât de amuzante devin obiceiurile cu care am crescut atunci când trebuie să le explicăm cuiva care nu le-a văzut niciodată. Pentru noi, nimic din toate astea nu este neobișnuit. Se fură mireasa? Normal. Mirele negociază? Normal. Se rupe colacul ca să vedem cine comandă în casă? Normal. Se scoate jarteaua cu dinții? Evident. A doua zi, după ce toată lumea a mâncat și a băut până nu mai poate, ne întâlnim iar să mâncăm? Păi ce altceva să facem? E zeamă.
M-a întrebat de unde vin toate tradițiile astea și aici răspunsul devine și mai complicat, pentru că nu există o singură nuntă „de-a noastră”. Aseară, de exemplu, s-au întâlnit două lumi: Ardealul lui Ovidiu și Republica Moldova a Vioricăi. Două lumi foarte apropiate, dar în care, exact când ai impresia că un obicei se face la fel, apare cineva care spune: „La noi nu se face așa!”
Cred că asta este una dintre replicile oficiale de la nunțile noastre. „La noi face nașa.” „La noi face mireasa.” „La noi se pune asta.” „La noi nu se pune.” „La noi se fură mireasa înainte.” „La noi după.” Și fiecare este convins că exact în satul sau în regiunea lui s-a păstrat varianta autentică, iar ceilalți au stricat tradiția undeva pe drum.
Dar mie tocmai amestecul ăsta îmi place. Un ardelean și o moldoveancă de peste Prut se căsătoresc în Italia, rudele și prietenii vin fiecare cu obiceiurile pe care le știu de acasă și, pentru o seară, toate ajung sub același acoperiș. Unele se păstrează, altele nu, unele se schimbă, iar peste altele poate am pus noi câte ceva fără să ne mai amintim exact de unde vine. Și nu cred că are prea mare importanță.
Pentru că noi n-am adus în Italia doar haine, acte și fotografii. Am adus cu noi și lucrurile astea. Nașii, colacul, muzica, dansurile, jarteaua, furatul miresei, mesele lungi și eterna ceartă amicală despre cum „la noi se făcea altfel”. Le-am adus din Ardeal, din Moldova de peste Prut, din Bucovina, din Oltenia, din Maramureș și din toate locurile din care am plecat. Poate că peste ani copiii noștri nu le vor mai păstra pe toate. Poate vor lua câte puțin din ale noastre, câte puțin din cele italienești și vor face nunți la care noi vom fi cei care vom ridica din sprâncene. Dar, deocamdată, când apare colacul sau începe o melodie pe care o știe toată masa, pentru câteva ore nu prea mai contează că suntem la sute sau mii de kilometri de locurile în care am crescut.
Și cred că abia povestindu-i italianului toate astea mi-am dat seama cât de dragi îmi sunt. Pentru el erau niște obiceiuri exotice și foarte amuzante. Pentru noi sunt niște lucruri atât de firești încât aproape că nu le mai observăm. Poate uneori avem nevoie să le privim prin ochii altcuiva ca să ne amintim de unde venim.
La final, după dezbrăcatul miresei, jarteaua scoasă cu dinții, colacul rupt și mireasa furată și răscumpărată, italianul m-a întrebat:
— Quindi fammi capire… e stasera cosa fate? Ancora mangiate?!
Exact.
După ce aseară am mâncat, am băut, am dansat și am făcut toate cele de mai sus, astăzi ne adunăm din nou în jurul mesei.
Cum să-i explic că „zeamă” nu e despre ciorbă, borș sau supă? E ziua de după, poveștile despre ce s-a întâmplat cu o seară înainte, glumele, oboseala, mirii proaspăt căsătoriți și oamenii apropiați care se mai așază o dată împreună la masă înainte ca nunta să se termine de tot.
Unele lucruri pur și simplu nu se traduc.
Așa că diseară mergem la zeamă, la Ovidiu și Viorica. Un ardelean și o moldoveancă de peste Prut care s-au căsătorit în Italia și care, măcar pentru un weekend, au adus o bucățică din locurile de unde vin aici.
Iar italianului i-am spus că data viitoare nu-i mai explic nimic.
Îl iau cu mine.
După o nuntă și o zamă, ori înțelege tradițiile noastre, ori pleacă și mai confuz decât a venit.
Dar sigur nu pleacă flămând.
