Am avut un Paște adevărat. Nu știam atunci cât valorează

În camera aia bună de la stradă, unde intram doar la sărbători, bunica avea deja masa aranjată cu toate bunătățile. Cozonacul stătea acoperit cu un prosop alb cusut la mână în model cu flori, pasca mirosea a brânză dulce și vanilie, iar eu mă învârteam pe lângă ele cu un singur scop: să fur. Și furam. Pe furiș, cu degetele, din brânza aia de pască, de câte ori apucam, până mă prindea bunica și mă certa mai mult de formă, că știa și ea că asta face parte din ritual.

Noaptea de Înviere era altceva. Nu era doar o slujbă, era un moment pe care îl simțeai în stomac. Mergeam toți, în liniște, cu hainele alea pe care nu aveai voie să le murdărești, și stăteam acolo, în curtea bisericii, cu ochii pe lumânări și pe oameni. Când se stingea lumina și începea „Veniți de luați lumină”, se făcea o liniște pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri. Țineam lumânarea aia ca pe ceva sfânt și aveam grijă să nu se stingă până acasă, că așa se zicea, că aduce noroc.

Dimineața era poate partea mea preferată, bunica punea într-un castron de tablă apă rece, ouă roșii și câțiva bănuți. Mă chema și îmi spunea să mă spăl pe ochi cu apa aia, „să fii sănătos și să ai noroc tot anul”. Dar adevărul e că pe mine nu mă interesa nici sănătatea, nici norocul. Eu mă uitam doar la măruntul de pe fundul castronului. Știam că rămâne al meu și era o bucurie simplă. Și apoi începea ziua. Ieșeam cu punga de plastic în mână și plecam din poartă în poartă cu „Hristos a înviat!”, spuneam cu voce tare și primeam în schimb ouă, nuci, colaci, uneori și câte un leu. Punga se umplea încet, iar eu simțeam că am cucerit satul. Era o competiție tăcută cu ceilalți copii, cine adună mai mult, cine ajunge mai departe, cine se întoarce acasă cu punga cea mai grea.

Totul era simplu. Nu aveam multe, dar aveam tot ce conta. O familie strânsă, o masă plină, niște obiceiuri care păreau normale atunci și care astăzi par de neînlocuit.

Astăzi, Paștele îl simțim altfel. Poate mai grăbit și mai sărac în emoție. Nu mai există camera aia „bună”, nu mai furăm din pască, nu mai umblăm din poartă în poartă și nici măruntul din castron nu mai înseamnă nimic. Avem totul la îndemână, dar parcă nu mai avem sentimentul ăla că trăim ceva special.

Nu știu dacă sărbătorile s-au schimbat, poate și noi ne-am schimbat. Sau poate am rămas undeva, într-un sat, într-o curte, lângă un castron de tablă cu apă rece și câțiva bănuți pe fund, unde Paștele chiar însemna ceva.