Rotalienii: Străini în două țări și totuși acasă în amândouă

Există un moment pe care nu ți-l spune nimeni când pleci din România. Nu e în primele luni, când totul e greu și te agăți de orice voce românească auzită pe stradă. Nu e nici în anii în care înveți limba, muncești, urci, te stabilizezi. Momentul acela vine mai târziu, când te întorci „acasă” și simți, pentru prima dată, că nu mai e chiar acasă.

Te întorci cu mașina încărcată, cu copiii pe bancheta din spate, cu mândria tăcută că ai reușit. În primele ore totul pare la fel: mirosul verii, blocul copilăriei sau huidița și fântâna de pe medean, magazinul din colț.

Și apoi vine momentul vorbitului. Cauți un cuvânt simplu și îl găsești cu o secundă întârziere. Îți scapă un termen în italiană fără să vrei și ți se pare că ai trădat ceva, când ceilalți zâmbesc ironic. Dar n-ai trădat nimic. Limba este un mușchi al vieții zilnice și o folosești acolo unde trăiești. Dacă ani la rând ai muncit, ai negociat, ai gândit în italiană, e firesc ca ea să-ți intre în reflexe. Când trăiești ani la rând într-o altă limbă, ea nu rămâne la suprafață. Îți intră în reacții, în structura gândului. Uneori îți vine mai repede un termen italian pentru un context profesional, pentru că acolo l-ai folosit de sute de ori. Alteori simți că doar româna poate exprima exact ce simți, dar știi că interlocutorul tău nu o va înțelege.

Și atunci te adaptezi, traduci în timp real, combini, ajustezi.

Eu cunosc toate secretele gramaticale ale limbii române. Pot construi o frază impecabilă, pot simți diferența dintre nuanță și sens. Și totuși, uneori gândesc în română și vorbesc în italiană. Alteori încep o idee într-o limbă și o termin în cealaltă. Nu pentru că am uitat cine sunt, ci pentru că am trăit suficient de mult în două lumi încât ele să se amestece în mine.

La început eram foarte critic când auzeam un român vorbind pe jumătate în română și pe jumătate în italiană; mă deranja amestecul, mi se părea o dovadă de superficialitate sau, poate, de uitare. Abia mai târziu am înțeles că nu era nici neglijență, nici trădare, ci consecința firească a unei identități care a învățat să respire în două limbi în același timp.

Acum cred că e normal să te simți ușor străin când te întorci și e normal să amesteci cuvinte. Problema nu e că ne schimbăm. Problema e că încă ne prefacem că n-am făcut-o. Ne agățăm de ideea că suntem 100% români, ca și cum experiența ultimilor 10, 15, 20 de ani n-ar fi existat. Ca și cum limba în care muncim și trăim zilnic nu ne-ar fi remodelat gândirea. Dar ne-a remodelat.

Poate adevărata maturitate începe atunci când avem curajul să recunoaștem că nu mai suntem exact cei care au plecat. Că identitatea noastră nu s-a diluat, ci s-a transformat. Și poate că asta e întrebarea incomodă: nu cumva am devenit, fără să vrem, o generație de Rotalieni?