Liliana Nechita, scriitoarea româncă din Italia care lucrează de 20 de ani ca badantă. „Dacă văd ceva care mă doare, scriu”

Liliana Nechita, scriitoare româncă stabilită în Italia, a vorbit la Parma despre cei 20 de ani petrecuți în această țară ca îngrijitoare, o perioadă marcată de despărțirea de familie, muncă fără pauză și dorul care a rămas constant.

În fața publicului, ea a legat experiența migrației de felul în care scrisul a ajutat-o să-și țină în frâu durerea și să dea glas și altora aflați în situații similare.

Potrivit Gazzetta di Parma, întâlnirea a avut loc la Sanctuarul Conforti, în cadrul inițiativei „Mâini pentru lume”, unde Liliana Nechita, intervievată de misionara saveriană Virginia Isingrini, și-a prezentat cartea „Ciliegie amare” (Cireșe amare), iar la final a fost rostită o rugăciune intensă a Bisericii Ortodoxe Române din Parma.

În evocarea plecării din România spre Italia, scriitoarea româncă a spus că fetele ei încercau să-i dea curaj, insistând: „Trei luni, să nu stai mai mult!”, însă timpul s-a întins la două decenii.

A descris condițiile tipice ale muncii de îngrijire – program „24 de ore din 24”, puțină libertate de alegere și multă incertitudine – și a legat această realitate de sacrificiul multor mame care s-au separat de copii ca să le asigure un viitor.

Scriitoarea a vorbit și despre felul în care și-a „înghețat” emoțiile ca să reziste. „Mi-am impus să nu fiu fericită. La Perugia, unde am trăit, era festivalul ciocolatei, cu muzică și culori. Voiam să râd. Să împărtășesc.

Dar fetele mele nu erau acolo. Mi-am refuzat emoțiile și ca să mă simt mai puternică. Dacă le-aș fi lăsat să iasă la suprafață, m-aș fi întors acasă. Șase ani nu m-am dus. Mi-am văzut nepotul, născut la scurt timp după plecarea mea, când deja mergea la școală”, a mărturisit ea.

Cu o formație clasică, Nechita a spus că refugiul ei au fost cărțile: „Abia așteptam să mă retrag în cameră ca să citesc. Am învățat italiana și m-am înscris la bibliotecă. Dacă văd ceva care mă doare, scriu. Trăiesc scrisul ca pe o înviere”.

După apariția volumului, a simțit că devine purtătoarea de cuvânt a multora, explicând că cei plecați rareori spun ce simt, fiindcă societatea îi vrea „învingători, bogați, încăpățânați”; iar despre rana migrației a adăugat: „Migrația e în inimă atunci când nu ești înțeles și iubit”.

În Italia, ea a îngrijit și persoane bolnave, despre care a spus că au fost „ca părinții” ei și că nu a trăit umilințe, dimpotrivă: „M-au iubit”.

A descris bătrânețea ca pe o întoarcere la fragilitatea copilăriei și a dat exemplul unui om foarte sărac pe care l-a ajutat, uneori plătindu-i cumpărăturile: „Îmi spunea: «Steaua mea, cum m-aș descurca fără tine?»”.

În România, Liliana Nechita lucra ca tehnician de producție, iar după câțiva ani ca badantă în Italia a încercat să-și găsească alt loc de muncă, însă „nimeni nu m-a angajat”.

Ea îngrijește în continuare persoane, a scris o nouă carte și vorbește totodată critic despre presiunea de a aduna lucruri:

„Societatea împinge să cumperi covoare, mobilă, mașini, haine, bijuterii, trei calculatoare, două case. Se muncește de dimineață până seara ca să ai lucruri inutile. Eu mi-am ajutat fetele să învețe și să crească”.