Dramatica poveste a unei mame din Italia: „Fiul meu mă bătea. Când mi-a rupt un braț, l-am denunțat și ne-am salvat amândoi. Acum îi ajutăm pe alții”

«Fiul meu mă bătea. Când mi-a rupt un braț, l-am denunțat: așa ne-am salvat pe amândoi. Iar acum îi ajutăm pe cei care trăiesc aceeași situație.»

Mărturia cutremurătoare îi aparține Annei Tiziana Torti, mama lui Lorenzo Greco, și stă la baza cărții „Distanța care ne unește”, pe care cei doi au scris-o împreună, după ani de violență domestică, tăcere și, în cele din urmă, renaștere.

Povestea lor a fost prezentată pe larg de publicația Leggo, în contextul Zilei internaționale pentru eliminarea violenței împotriva femeilor, marcată la 25 noiembrie.

Dincolo de durerea personală, cazul Tizianei și al lui Lorenzo devine un apel public pentru mamele agresate de propriii copii, un îndemn de a nu mai nega realitatea și de a cere ajutor.

Totul începe când Lorenzo, adolescent, pleacă din Roma pentru a se muta într-un cămin, hotărât să-și urmeze visul de a deveni bucătar. Tiziana l-a crescut singură, iar pentru fiul ei și-a dorit „doar ce este mai bine”.

- Te-ar mai putea interesa -

El lasă în urmă prietenii și orașul în care a crescut pentru a începe o viață nouă. Ceea ce pentru mamă era un pas spre autonomie, pentru Lorenzo este resimțit ca o părăsire.

Este prima fisură dintr-o relație care începe să se destrame, împingându-l într-o spirală de anturaje nepotrivite, consum de substanțe și comportamente agresive.

Sentimentul de neînțelegere și singurătate se transformă într-o furie care se revarsă mai ales asupra mamei. În casă se deschide „o prăpastie de tăcere și frică, de violență psihologică și fizică”.

Tiziana recunoaște că a refuzat mult timp să vadă adevărul: „Negam realitatea. Îmi spuneam: «mâine e o nouă zi». Dar nu se întâmplă așa: violența tinde mereu să crească”, mărturisește ea.

După un timp, Tiziana decide să-l aducă pe Lorenzo înapoi la Roma, în apartamentul lor din cartierul Monteverde, la începutul celui de-al treilea an de liceu, deși el își dorea să continue drumul început.

De aici, situația degenerează. Relația devine tot mai conflictuală, plină de reproșuri și ranchiună, cu un crescendo de neînțelegeri din ambele părți, care se transformă în violență – mai întâi verbală, apoi în gesturi.

Un prim episod grav duce la intervenția carabinierilor, chemați de cea mai bună prietenă a Tizianei, Cinzia. Amândoi încep atunci un parcurs psihologic, dar spirala încă nu este ruptă.

Punctul de cotitură pare să vină când Lorenzo îi rupe mamei o coastă. În acel moment, o primă conștientizare se strecoară în Tiziana, dar ea nu este încă pregătită să accepte pe deplin ce i se întâmplă.

Ruptura definitivă a negării se produce abia la următoarea agresiune, când ajunge la spital cu brațul rupt. Acolo, pe patul de spital, ia o decizie dură, radicală, dar eliberatoare: își denunță propriul fiu.

Denunțul reprezintă pentru Tiziana un act de supraviețuire, iar pentru Lorenzo un șoc brutal, dar necesar. Odată cu plângerea depusă la forțele de ordine, el este dat afară din casă și primește ordin de restricție.

„La început am simțit furie. Atât de mare încât mi se întuneca vederea. Nu înțelegeam de ce mama făcea asta”, recunoaște el.

Totul se schimbă însă când vede denunțul: „Să citesc, negru pe alb, ceea ce făcusem a fost revelator. M-am gândit: «mă transform într-un om care nu vreau să fiu»”.

Așa începe pentru el un parcurs de reabilitare, în care își asumă trecutul și încearcă să se reconstruiască: „Acea plângere mi-a salvat viața”, spune Lorenzo fără ezitare.

Tiziana descrie în carte starea în care trăia înainte de a rupe cercul violenței: „Eram o broască fiartă. Sunt o broască fiartă și eu aleg viața”.

Exprimarea ei amintește de celebra metaforă a ființei care, încălzită treptat în apă, nu își dă seama că este în pericol decât prea târziu.

Pentru Tiziana, a alege viața a însemnat să spună „ajunge”, chiar dacă asta a însemnat să-și denunțe copilul.

În spatele acestei decizii salvatoare, dar înconjurate de stigmat, a existat o rețea de sprijin. După agresiunea care a dus-o la spital, Tiziana ajunge la ghișeul pentru femei al spitalului San Camillo, unde, spune ea, i-a fost recunoscută durerea – primul pas spre ieșirea din tăcere și rușine.

Sprijinul forțelor de ordine a fost, de asemenea, esențial. Lorenzo își amintește de inspectorul căruia i-a fost încredințat după denunț: „A fost priceput în a mă face să înțeleg ce se întâmpla”.

În cazul lor au fost aplicate două instrumente juridice importante: protocolul Eva, destinat celor care suferă abuzuri, și protocolul Zeus, adresat persoanei care maltratează și orientat spre reeducare. Ambele au contribuit la reconstruirea vieții lor, de o parte și de cealaltă a violenței.

La câțiva ani după ce totul se încheiase, mama și fiul s-au așezat la masă să-și pună întrebări, să-și pună ordine în amintiri, să înțeleagă ce li s-a întâmplat.

Din întrebările și răspunsurile lor s-a născut cartea „Distanța care ne unește”. „A fost greu, la fel ca răspunsurile”, recunoaște Lorenzo. „La final aveam atât de mult material încât ne-am gândit: putem ajuta pe cineva astfel”.

Astăzi, Tiziana și Lorenzo prezintă cartea în toată Italia, în întâlniri cu publicul. Distanța care, la început, a creat fracturi între ei, a devenit acum spațiul în care s-au regăsit.

Relația lor este profund schimbată: „Nu aș dori nimănui experiența pe care am trăit-o”, spune Tiziana. „Dar relația pe care o avem astăzi, făcută din încredere, maturitate și sinceritate, aș dori-o tuturor”.

Povestea lor se înscrie într-un fenomen aflat în creștere: violența copiilor împotriva mamelor. Potrivit asociației BeFree, care gestionează ghișeul pentru femei al spitalului San Camillo din Roma, cazurile de acest tip au crescut la 5% în 2025, față de 2% în anul anterior, și reprezintă 90% dintre situațiile care implică femei de peste 65 de ani.

Dincolo de statistici, în spatele fiecărui procent se află chipuri de mame rănite și copii pierduți, prinși între vinovăție, furie și neputință.

Tiziana primește acum zilnic mesaje de la mame aflate în aceeași situație. „În fiecare zi îmi scriu mame care sunt în aceeași situație”, spune ea. Mesajul pe care îl transmite este clar și ferm, dar plin de empatie:

„Este important să te pui în discuție cu propriii copii. Pentru a exercita autoritatea, trebuie să fii autentică, să le arăți că faci totul pentru binele lor”.

Iar apelul ei final este un strigăt pentru toate femeile care trăiesc coșmarul violenței în propriile case: „Nu negați. Înfruntați situația”.

Lorenzo, la rândul său, privește acum înapoi cu luciditate la băiatul care era atunci și la bărbatul care a devenit: „M-am gândit: mă transform într-un om care nu vreau să fiu”.

Denunțul mamei, ordinele de restricție, parcursul de reeducare și terapia i-au oferit șansa unui nou început. Pentru el, acea hârtie care consemna, „negru pe alb”, faptele sale nu a fost doar un act juridic, ci oglinda în care a văzut, pentru prima dată, realitatea.

Astăzi, „distanța care îi unește” nu mai este cea a fricii și tăcerii, ci a conștientizării, a curajului și a dorinței de a transforma o dramă personală într-un sprijin pentru alții.

Povestea lor arată că, uneori, iubirea de părinte înseamnă și puterea de a spune „stop”, chiar atunci când trebuie să îți denunți propriul copil, pentru a-l salva – și pentru a te salva pe tine însăți.