Durerea nemărginită a familiei lui Octav, românul mort la muncă în Italia când mai avea doar un an până la pensie. „Tata era o persoană extraordinară, iubea familia și pe cei doi nepoți”

Octav Stroici, în vârstă de 66 de ani, a murit la spitalul Policlinico Umberto I din Roma, Italia, după ce a fost scos în viață de sub dărâmăturile șantierului de la Turnul Conti, în zona Forurilor Imperiale din capitala Italiei.

În dimineața zilei de luni, conaționalul nostru plecase ca de obicei din apartamentul închiriat la periferia localității Monterotondo, unde locuia de 21 de ani împreună cu soția sa.

Se urcase la ora 05:30 în tren spre stația Tiburtina, apoi în autobuz către șantier. La ora 11:20, se afla în zona în care lucra s-a produs prăbușirea.

Pompierii l-au eliberat după un efort de 11 ore, însă Octav a murit puțin după miezul nopții la spital.

- Te-ar mai putea interesa -

Potrivit familiei, el mai avea un an până la pensie și își făcuse deja planuri să se întoarcă definitiv la Suceava, unde își construise, cu sacrificii, o casă la țară.

„Iubirea mea a luptat până la capăt”, a spus soția, Mariana, în vârstă de 58 de ani, la ușa apartamentului din Monterotondo, stând de vorbă cu jurnaliștii ziarului La Repubblica. Luni, ea avea o zi liberă și nu a făcut drumul obișnuit spre Roma.

Fiica, Alina, 30 de ani, care conduce o agenție turistică în Ruffano (provincia Lecce), a venit în grabă la Roma și l-a putut vedea pentru ultima oară la spital.

„Tata era o persoană extraordinară, iubea familia și pe cei doi nepoți; visul lui era să se întoarcă în România, pământul lui drag. Dar mulțumea în fiecare zi Italiei pentru că l-a primit și i-a dat de lucru”, a spus ea.

La ora 23:30, Octav era încă în viață, iar Alina își se încuraja: „El luptă”, mai scrie ziarul citat.

„O persoană minunată, o viață dedicată muncii, pentru ca familiei să nu-i lipsească nimic. Suntem devastați”, a declarat Giuseppe, partenerul Alinei, citat de Il Messagero.

După formalitățile făcute la consulat pentru repatrierea trupului în Suceava, familia s-a închis în apartament, refuzând vizitele celor care au venit să-și arate sprijinul.

Vecina Gabriela Iacob, 59 de ani, a descris comunitatea românească din Monterotondo drept numeroasă și formată din oameni muncitori, care trăiesc acolo din cauza chiriilor prea mari din Roma:

„Octav era o persoană minunată. Nu vorbea prea mult, dar era blând; se gândea doar la muncă și la familie, visa să iasă la pensie și să se bucure de casa nouă din țara lui”.

Conaționalul nostru muncea din greu pe șantier, iar soția lucrează ca bucătăreasă la o tavernă din cartierul Pietralata, în estul Romei.

„I-am spus de atâtea ori: «Ia-ți un an de șomaj». Nu a vrut niciodată”, a mai povestit Mariana.

În fiecare zi, cei doi se trezeau înainte de zori și se urcau în trenul spre capitală. „L-am văzut luni la gară”, a spus Fazira, o femeie marocană de 45 de ani care lucrează ca chelneriță:

„În fiecare zi plecăm vreo 200 de aici ca să muncim la Roma. Îmi spunea mereu: «Vreau să mă întorc în România și să mă bucur de casă». Să știu că se va întoarce într-un sicriu îmi sfâșie inima”.

„De câte ori i-am spus lui Octav: gata, ce mai faci pe șantier la 66 de ani, vorbește cu șeful și du-te la pensie”, a povestit colegul românului nostru, Michele, tot pentru Il Messaggero.

Octav răspundea mereu însă cu încredere deplină în forțele sale, cu un spirit de rezistență care, în acea noapte, a emoționat toată Italia.

„Eh, nu! Am ajuns până aici, mai e puțin”, spunea el în drumul obișnuit care îi marca zilele: muncă, cumpărături la magazinul din apropiere, unde lua ouă, și puține distracții cumpătate.

Pentru Octav, anii grei de pe șantiere au adus și bucurii, precum absolvirea facultății de către fiica sa.

După ce anul trecut și-a pierdut tatăl, el spera să culeagă roadele atâtor sacrificii: odihnă și timp cu familia. „Îi adora pe nepoții lui, care își văd de studii”, a mai spus Fazira.

Alina a încheiat cu un mesaj de recunoștință pentru cei implicați în salvare și îngrijiri: „Pentru noi este o pierdere imensă, coloana familiei noastre. Avea mereu un zâmbet și o vorbă bună pentru toți. Le mulțumim în mod special salvatorilor și medicilor care au încercat până la capăt să-l țină în viață. Era cel mai bun tată din lume.”