Indiferent de perspectivă, absolvirea unei facultăți, indiferent de profilul acesteia, poate părea irealizabilă — cu atât mai mult pe tărâmuri străine, într-o limbă „necunoscută” pentru mulți dintre noi, educați poate mai mult în a ține capul în jos, în a nu îndrăzni să visăm lucruri mărețe pentru noi înșine, cu atât mai puțin să îndrăznim a le pune în practică.
Emigrați fiind, poate majoritatea ne-am mulțumit cu a avea un loc stabil de muncă, cinstit, onest, cu plata la timp, indiferent de ce mansione am fi avut, căci „munca îl înnobilează pe om”, așa cum și Sfântul Paul ne învață în a doua Scrisoare către Tesaloniceni:
„Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce” și „Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit”.
Și, parcă totuși, la un moment dat, începe să nu mai fie de ajuns „doar munca”. Ajunși la momentul celei de-a doua tinereți, al maturizării reale, suntem tentați să „încercăm și altceva”: să realizăm visurile ascunse ale copilăriei, să dăm formă și să plasmăm dorințele noastre de bine, de frumos, de împlinire personală.
Și cum putem împlini aceste doleanțe? Cum am putea face ca visurile noastre să nu rămână doar la stadiul de vis?
În primul rând, nu ar trebui niciodată să ne oprim din a visa și a ne dori ce e mai bine pentru noi. Apoi, am putea să privim în jurul nostru, în „curtea noastră”, în mijlocul comunității noastre, acolo unde exemplul persoanelor care nu s-au oprit la primul obstacol este evident.
Părintele Iulian Herciu, în primul rând: a continuat studiile la Seminarul din Torino, terminând parcursul început acasă, cu dorința de a-și îndeplini visul — acela de a fi „slujitor în via Domnului”.
Părintele diacon Octavian Matei nu s-a mulțumit doar să continue studiile muzicale și conducerea corului Capelaniei noastre, ci a îndrăznit să completeze slujirea sa parcurgând drumul Facultății de Teologie și al diaconatului permanent, având deja o familie (soția Mihaela și copiii Massimo și Tommaso) și un loc de muncă.
Același parcurs l-a urmat și părintele diacon Daniel Sabău: familie, muncă, cursuri, examene.
La fel ca și ei, noua profesoară de religie, Loredana Ișvanca, timp de cinci ani a urmat cursurile aceleiași facultăți, cu dorința de a-L cunoaște mai bine pe Dumnezeu, în primul rând, dar și cu dorința de a aduce în propria viață un plus de bunăstare, de cultură, de cunoaștere.
A fost ajutată și susținută de întreaga familie (soțul Cristi și copiii Alex și Roxana), reușind să îmbine într-un mod excepțional toate obligațiile familiale, munca, școala, examenele, participarea la cor, catehezele cu copiii și tinerii — un exemplu demn de urmat.
Dar lista poate continua: un alt exemplu este profesoara de religie Bernadeta Butacu (Soare), care nu doar că participă la corul comunității, dar nu s-a dat înapoi nici de la echivalarea studiilor făcute în România pentru a putea profesa.
Simona Balint, Mihai Bursuc, Lidia Busuioc (Miclăuș) sunt doar câteva alte nume ale celor care au muncit și continuă să muncească pentru a-și atinge idealul: canto, fotografia, pictura.
Cu siguranță, fiecare dintre noi cunoaște (sau a auzit de) măcar o persoană care își urmează idealurile.
Să ne lăsăm inspirați și noi de acești oameni. Să nu ezităm să îi întrebăm cum au reușit, să îndrăznim să cerem sfaturi în mijlocul comunității — acolo unde dorim să ne simţim ca într-o mare familie, acolo unde carismele sunt multiple și nu trebuie să ne fie teamă să le descoperim, căci „fiecare îşi are carisma proprie de la Dumnezeu, unul într-un fel, altul în alt fel” (1 Cor 7,7).
Text de Tatiana Ghiurca
