Româncă plecată la muncă în Italia: „Nu știu dacă am făcut bine, dar trecutul nu-l mai pot schimba”

Mii de povestiri, texte, reportaje, romane, filme artistice și documentare, studii privind consecințele psiho-fizice, toate dedicate femeilor românce care de zeci de ani de zile muncesc ca badante în Italia, au apărut și reflectă o tristă realitate a unei generații care a cunoscut dorul și durerea depărtării de familie, de casă, de țară.

Un text despre viața uneia dintre aceste femei a fost publicat de site-ul CSID, sub semnătura psihologului Constantin Cornea. Textul respectiv relatează dubiile unei românce care a plecat la muncă, în Italia, lăsându-și acasă soțul și copiii:

„Când am plecat prima dată să muncesc în străinătate, acum mai bine de 15 ani, îmi imaginam că o să stau o perioadă scurtă, după care, cu agoniseala strânsă, voi reveni acasă. Plecam cu inima strânsă, cu gândul că trebuie să fac ceva să îmi ajut cei trei copii care erau la şcoală.

Fiind de la ţară, m-am obişnuit uşor cu munca de a îngriji o persoană în vârstă. Ba chiar pot spune că îmi era mai uşor decât acasă, unde trebuia să muncesc pentru copii, soţ, părinţi, să îngrijesc animalele, curtea, grădina, câmpul.

În Italia aveam doar o persoană de îngrijit. Mai greu mi-a fost să mă obişnuiesc să trăiesc închisă în casă, în majoritatea timpului.

- Continuarea după publicitate -

Anii au trecut şi eu m-am schimbat. Cumva, inima mea era împărţită între familia din România şi viaţa pe care am reuşit să mi-o construiesc în Italia.

Copiii s-au făcut mari, nevoile lor, în toţi aceşti ani, au crescut. Sunt mândră că am reuşit să le trimit îndeajuns încât să nu simtă că le lipseşte ceva.

Relaţia mea cu soţul meu a fost cea care a avut cel mai mult de suferit. El nu s-a obişnuit niciodată cu ideea că eu sunt plecată, a făcut tot timpul crize de gelozie, cu care cumva m-am obişnuit. Alcoolismul lui a devenit cronic, însă el se ascunde, spunând că bea de dorul meu.

L-am chemat şi pe el în Italia de câteva ori a venit. Însă munca grea l-a făcut de fiecare dată să renunţe. Neavând şcoală, a trebuit să se angajeze în construcţii. Şi munca, într-adevăr, era grea.

De fiecare dată a rezistat câteva luni, pentru că ori a renunţat el, ori a fost dat afară deoarece consuma alcool la muncă. Alcoolismul l-a însoţit mereu. Era şi este în continuare obişnuit să bea încă de când se trezeşte și până adoarme. Iar asta este de neacceptat de niciun angajator, nicăieri în lume.

Sunt mândră de felul în care au crescut copiii mei. Nu au învăţat extraordinar, ba din contră, însă, neavând un model, cred că au făcut şi ei ce au putut. Au terminat un liceu, dar nu au luat Bac-ul. Doar fetiţa a reuşit anul acesta să îl ia.

Băiatul cel mare a venit de un an să lucreze şi el în Italia, cel mijlociu are grijă de gospodăria de acasă. Iar fata îşi doreşte să meargă la o facultate.

Aşa cum am spus, viaţa mea în Italia nu a fost grea. Sunt sigură că în România mi-ar fi fost mult mai greu. La noi la ţară se munceşte mult şi din greu. Iar mulţumirea financiară este extrem de limitată, oricât ai munci. Munceşti doar pentru a trăi şi a avea ce să mănânci.

În aceste condiţii, este foarte greu să creşti trei copii şi să îi ajuţi să devină oameni mari. Ce le poţi oferi? Am văzut că sunt copii care fac pregătire încă din clasa a I-a. I-am dat şi eu pe ai mei, însă, aşa cum am mai spus, nu s-a prea lipit şcoala de ei.

Poate şi pentru că nu am fost eu acolo să am grijă, poate din cauza alcoolismului soţului meu sau pentru că nici la bunici nu au văzut prea multe realizări intelectuale.

Nu ştiu nici acum dacă ce am făcut a fost bine, dacă era mai bine să stau acasă, să mă ocup zi de zi de copii, familie şi gospodărie sau a fost mai bine că am plecat.

Dorindu-mi să vorbesc cu cineva, să îmi deschid pur şi simplu sufletul sau măcar să văd şi o altă opinie, am ales să te contactez şi să lucrăm împreună.

Discuţiile m-au ajutat şi acum mă simt mai împăcată. Ştiu că nu pot schimba trecutul, însă pot face lucruri frumoase pentru viitor.”