Badantă româncă în Italia: „Închid ochii și mă văd acasă, nu mai sunt departe, nu mai sunt cu Albertina”

Femeia româncă a emigrat. Și-a lăsat satul, și-a lăsat vatra, a plecat unde a văzut cu ochii. Împinsă de nevoi dar și de responsabilitatea de a pune o pâine mai bună pe masa celor dragi, convinsă de puterea ei, de ce e în stare să facă, a luat în piept o nouă viață.

Fără nicio frică de necunoscut, pentru că femeia română știe că poartă cu ea valori inestimabile: hărnicia, cinstea, corectitudinea, iar departe, acolo unde se află acum, în momentul când pune capul pe pernă își amintește cu drag de satul natal, de locuri și oameni dragi:

«Am terminat tratamentul Albertinei, bătrâna italiancă unde lucrez și m-am pus în pat, închid ochii dar somnul întârzie să apară și ca de obicei, gândurile încep să-mi călătorească.

Și unde credeți că mă poartă? Mă duc acasă gândurile mele, acolo, departe, în minunatul loc în care m-am născut și în care mi-am petrecut copilăria. Nu mai sunt departe în lume, nu mai sunt cu Albertina, sunt o fetiță ce stă cuminte sub plăpumioara ei, la căldurică.

Focul trosnește în sobă iar prin portița întredeschisă îi văd pe perete limbile de lumină jucăușe, întind mâinile și zâmbesc, mă simt în siguranță, mă simt alintată, mă simt acasă…

- Continuarea după publicitate -

Apoi mă văd mai mare, în gând mă văd cum eram pe la 15, 16 ani și îmi amintesc cum începusem să muncesc și să fac de toate pe-acasă. Că pe vremea aia să stai degeaba, să nu faci nimic, era un mare motiv de rușine, te vedea lumea că nu ești harnică și îți mergea vorba în tot satul!

Trebuia mereu să faci câte ceva prin gospodărie, mama mă dojenea și mă instruia mereu: „Pune mâna și fă ceva, fă orice, nu sta și pierde vremea, că mâine, poimâine te măriți și mă faci de rușine că nu ești harnică și nu știi să faci nimic!”

Așa mă încuraja și mă stimula ea cu speranța că voi ajunge o bună gospodină a toate făcătoare și a toate știutoare în casa mea. Și cheful de muncă îmi venea, că nu aveam ce face, terminam treaba prin gospodărie și se făcea seară iar, ca și acum în toamnă târzie, zilele erau mici și nopțile lungi.

Îmi luam ghemul de ață și andrelele și mergeam în deal, la Anuța, la împletit de dantelă, tot la îndemnul mamei mele: „Ne strângem toate acolo și ai să vii și tu, că doar nu-i sta acasă să dormi de cu seară, că-i putrezi în pat până dimineață!”

Ele erau deja femei mature în toată regula, dormeau puțin și munceau mult, eu eram încă o copilă tânără și aș fi dormit ca un lemn dar nu se putea.

Acum aș dormi, dar nu mă lasă Albertina, e bolnavă și mă strigă toată noaptea, ba de una, ba de alta. Timp de 24 de ani am muncit în fabrică și am făcut naveta în trei schimburi, dormeam mai mult pe scaun, în autobuz, decât în pat și uite așa, s-a dus și viața mea, și somnul.

Altădată o să vă povestesc cum era când ne strângeam la Anuța, unde ne petreceam serile de iarnă.

Acum mă duc că se ivesc zorile, trebuie să ațâț focul și să dau de mâncare la găini și la pisici înainte să se trezească Albertina. Că parcă aud și-acum glasul mamei: să nu cumva să mă faci de râs prin lume!»

Viorica Onica