Povestea începe într-o manieră aproape dramatică, când mama lui Vincenzo, rămasă văduvă, a decis să se mute la Marina di Massa, în vila familiei, căutând o viață mai autentică și sinceră, departe de agitația și falsitatea percepută în Florența.
Povestea ei a fost adusă la lumină de publicația La Nazione
Vincenzo, fiul bătrânei, anticipând nevoia viitoare de ajutor a mamei sale, a hotărât să îi găsească o îngrijitoare. După ce a răspândit vestea în comunitate, a descoperit o badantă româncă, amabilă și sensibilă, pe care mama sa a acceptat-o cu ușurință.
Totul a mers bine timp de câțiva ani, până când îngrijitoarea a fost nevoită să se întoarcă în România din motive familiale. Ghinionul a făcut ca exact în acel moment, mama lui Vincenzo să sufere o fractură de femur.
Grăbit, Vincenzo a găsit o nouă îngrijitoare româncă, robustă și eficientă, dar cu un aer sumbru și o privire amenințătoare. Dar nu voia să cadă în capcana prejudecăților stupide și a decis să aibă încredere în destin.
Curând, noua îngrijitoare s-a dovedit a fi exact așa cum lăsase impresia. După ce a câștigat încrederea deplină a familiei, inclusiv PIN-ul cardului de debit al mamei lui Vincenzo, aceasta a fugit, golind contul bancar și lăsând în urmă umilințe și abuzuri pe care mama lui italianului nu le-a dezvăluit din frică.
Deznădăjduit, Vincenzo a trebuit să găsească rapid o soluție. Atunci a apărut Petru, un cunoscut al îngrijitoarei care a furat banii pensionarei. Petru, un bărbat de 50 de ani, s-a oferit să preia rolul de îngrijitor.
„Sunt o femeie singură, poate că nu e bine, dar lasă-mă să-l cunosc…”. Și astfel Petru, românul, a intrat în casă împreună cu Vincenzo pentru a o cunoaște pe acea doamnă de 85 de ani, care avea nevoie de el.
Conviețuirea a început bine, iar pensionara părea mulțumită. Mai mult, într-o zi, ea a spus:
„Singura persoană care mi-a acordat aceste atenții a fost tatăl meu când eram copilă”. Această afirmație a adus liniște sufletească pentru Vincenzo, care a înțeles că Petru era cu adevărat un îngrijitor devotat.
După doi ani de îngrijire atentă, mama lui Vincenzo a murit liniștită, cu zâmbetul pe buze. La înmormântarea din Florența, fiul bătrânei a observat că Petru avea ochii înroșiți de lacrimi.
Italianul s-a dus să strângă mâna românului și, după ce au fost la cimitir, s-au salutat cu o îmbrățișare scurtă. „Mulțumesc…”, a spus el.
Câteva săptămâni mai târziu, Vincenzo a vizitat mormântul mamei sale și a găsit-l acoperit de pietre rotunjite de mare, recunoscând că au fost adunate de pe plaja din Marina di Massa. Știa că doar Petru putea fi autorul acestui gest plin de tandrețe.
Din acel moment, Vincenzo îl numea „Pietro cel mare” (fost împărat de seamă al Rusiei), conștient că nu se vor mai vedea niciodată.
Aceasta este povestea încrederii trădate, dar și a unei noi speranțe, întruchipată de un om simplu, dar de mare caracter, care a adus liniște și alinare în ultimele zile ale unei femei în vârstă.
