Mihai Eminescu – poet nebun sau jurnalist martir al neamului românesc?

„Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă.”        (Mircea Eliade)

Eminescu cumpărase un caiet cu lacăt, în care să treacă „pe curat”, creațiile care îl mulțumeau, cele pe care le simțea împlinite, fără cusur. L-a purtat cu el îndelung, prin călătorii, trăsuri, odăi, cufere, filele caietului au rămas însă complet albe. La toate poeziile sale, marele poet, deosebit de exigent cu sine însuși, ar mai fi schimbat un cuvânt, o rimă sau măcar o virgulă. Chiar și în ziua morții, avea în buzunar o variantă modificată a poeziei „Stelele în cer”. Alături de aceasta, în buzunarul poetului a fost găsită scrisă și poezia „Viața”.

Al șaptelea copil al lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi, s-a născut la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Tatăl, învață carte și intră în slujba boierească, primind titluri mărunte de sulger și căminar. Mama este fiica stolnicului Vasile Iurașcu din Joldești. Copilărește, în primii ani, la Botoșani, din 1856 la Ipotești, unde familia își cumpărase o mică moșie.

Istoria oficială a vieţii sale, a impus un șablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o ființă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta.

Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.

- Continuarea după publicitate -

Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogați drept „naţionalişti.” Mulți au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă nici un fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei Mari.

Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani de viață. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuțu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală…”

Gheorghe Panu povestește în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.”

Eminescu a fost unul dintre ei.

A fost etichetat drept: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin, etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată?

De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist?

Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conțin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889.

Devenit încă din 1876 jurnalist, era poate cea mai vehementă voce care dorea unirea țării-mamă cu Ardealul, încurcând ițele celor care doreau o alianță militară cu Germania și Austro-Ungaria. Ca multi alți jurnaliști, Eminescu a intrat în vizorul poliției politice și a devenit o problemă și o afacere de stat. Cariera sa de ziarist începe la Curierul de Iași, urmând, apoi, din 1877, să activeze la Timpul, unde, din 1880, Eminescu devine redactor-șef și redactor pe politică.

Aici a lucrat, timp de aproape șapte ani, alături de I. Slavici și de I.L. Caragiale, cu care avea să alcătuiască un trio critic de temut în presa de atunci, prin articolele de atitudine, de analiză a vieții politice.

În calitate de jurnalist, critica vehement Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, își acuza colegii că participă la înființarea unor instituții bancare în scop de speculă, susținea că apropierea de Imperiul Austro-Ungar nu este nici posibilă și nici recomandabilă. Eminescu era dedicat complet luptei pentru România, amendând atât liberalii, cât și conservatorii pentru politica de cedare în interesul marelui capital în probleme arzătoare ale timpului.

Maiorescu nota la acea vreme că „Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și verbă”. Stăpân pe sine și cu o „neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodată izbea necruțător „iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”.

Activitatea lui ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea și pârghiile necesare pentru a acționa: ideile sale erau exprimate, în mod magistral, în ziarul Timpul, pe care îl transformase în cotidian național…

În această publicație demascase corupția politicienilor români și grasele comisioane pe care aceștia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiționările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoașterii independenței…

În 1880 declanșase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iași la inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare și citise acolo, în faţa mulțimii, poezia manifest Doina. Acest eveniment național deranjase foarte mult puterile occidentale.

Mihai Eminescu continua să combată și o făcea furibund. Critica maghiarizarea numelor românești din Transilvania, dar și pe Carol I pentru că nu se impunea. Condamna „mica întelegere” dintre conservatori și liberali, iar asta i-a adus și mai multi dușmani. Posibilitatea ca Eminescu să devină parlamentar, cum obișnuia să se întâmple cu mulți jurnaliști ai vremii, ar fi fost una nefastă pentru puterile externe României, pentru că ar fi putut genera un curent politic ostil și, implicit, neconvenabil intereselor acestora. În acea perioadă, Austro-Ungaria rupe relațiile diplomatice cu România pentru 48 de ore iar Germania amenința cu războiul.

Pe 28 iunie 1883 ar fi trebuit semnat tratatul secret de alianță dintre România și Tripla Alianță, formată din Austro-Ungaria, Germania și Italia. Acesta prevedea ca țara noastră să se orienteze politic, în primul rând, spre Austro-Ungaria și interzicea orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiția semnării era anihilarea revendicării Ardealului de către București. Până la urmă, tratatul va fi semnat în septembrie 1883.

1883 – 1889 Șase ani în care Eminescu învață să moară.

Conspirația asasinării fizice și morale răbufnește la data de 28 iunie 1883, când au loc o serie de evenimente ciudate, menite să fabrice nebunia eminesciană.

În acea dimineață, La Capșa, Eminescu ar fi început să ţină un discurs politico-socialo-naţional înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soția patronului și ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împușc pe rege!”… Semne clare de nebunie!

În canoanele vremii, a fi declarat nebun însemna îndepărtarea definitivă din viața publică și, automat, ducea la destituirea celui atins de boală. Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se inventează povestea unei boli venerice, se insistă pe activitatea sa poetică și mai puțin pe cea de jurnalist.

Urmează o serie de internări în diferite sanatorii din țară și străinătate. Este otrăvit lent cu mercur, sub pretextul tratării așa-zisei boli venerice de care suferea –sifilis –, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, dar poetul se încăpățânează să nu moară.

În 1886 este trimis cu forța la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamț. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu, de la Cernăuți, că a fost „internat ca alienat, deși nu fusese”. Este sechestrat la Neamț din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleți de apă rece și îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori și, în cele din urmă, reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac. Acesta este cel care îi va pune un diagnostic aberant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”.

Diagnosticul conținea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii.

În 1888, Eminescu ajunge la Bucuresti însoțit de Veronica Micle. În Capitală, poetul își regăsește vocația de jurnalist colaborând sub pseudonim cu mai multe ziare și reviste. Pe 13 ianuarie 1889, Eminescu scrie un articol ce va zgudui gurvernul, făcându-l pe Guna Vernescu să demisioneze, rupând o coaliție fragilă a conservatorilor cu liberalii. Destul de repede însă, se va afla faptul că autorul articolului este „bietul Eminescu”. Este căutat, găsit și internat din nou, în luna martie, în sanatoriul doctorului Șuțu. La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros îi cere primului președinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pentru pacientul Mihai Eminescu.

Supradozajul medicamentos indus prin injecțiile cu mercur, de la 4 la 7 grame pe zi, a jucat un rol important în evoluția bolii poetului. Interesarea sistemului nervos central în intoxicatia cronică cu mercur explica modificările de comportament, depresie mentală, halucinații și insomnie.

Autopsia evidențiază că rinichii poetului erau albi, iar ficatul era modificat, caracteristice pentru o intoxicație cu mercur. În timp ce la cimitirul Bellu din București se citeau necroloagele, creierul său, era lăsat pe un pervaz la soare, câteva zile după care a fost aruncat la gunoi.

Între doliul național și creierul din coșul de gunoi, se deschide o prăpastie dintre cum mimăm că ne pasă de valorile naționale și ce facem de fapt cu ele. Creierul lui Eminescu nu a fost niciodată evaluat de către exigentul Victor Babes: „Creierul mi-a fost adus de la Institutul Șuțu într-o stare de putrefacție care nu permitea un studiu fin al structurii.”

La momentul internării Eminescu era puțin cunoscut ca poet, până în 1883 publicase doar 30 de poezii, celebritatea lui se clădise pe articolele din Timpul:

„Istoria vorbeşte, în genere, clar. O ţară unde toți poruncesc şi nimeni nu ascultă, o ţară unde antiteza între partide se preface în adevărată duşmănie, unde Domnul nu are puterea sã-i împace, precum nu a avut-o în Polonia şi nici la noi, o asemenea ţară e menită să fie prada vecinilor ei. Iar dacă acela care în sufletul său reprezintă ideea statului îşi ridică fruntea cu îndrăzneală, el cade zdrobit ca și idolul de fier cu picioarele de lut”.

„Niciodată în țara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită și mai îngrășată decât clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pământ, fără să ne dăm seama cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă suferă de strâmtoare.”

De parcă politicienii de azi, ar veni direct din secolul al XIX-lea…

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne,” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial”.

În privinţa lui Eminescu, criticul literar Alex Ştefănescu scrie, în lucrarea ”Din ”realizările” regimului comunist – Cărţi interzise”, că ”ediţiile din opera sa trecute pe lista neagră a cenzurii comuniste sunt la fel de numeroase ca acelea din scrierile lui Hitler şi Mussolini”, apreciind că poetul naţional a fost „tratat, practic, ca un infractor.”

Dispariția prematură a „românului absolut“, cum îl numea Petre Țuțea, la data de 15 iunie 1889, din cauza unei demențe paralitice, cum s-a spus oficial, este una controversată. Cei mai multi sunt de părere că Eminescu, sub un fals diagnostic, a fost otrăvit cu mercur, dorindu-se înlăturarea sa din viața publică. Este primul ziarist căruia i se punea căluș într-o manieră dură, metodă care va fi perfecționată în timpul regimului comunist.

„Într-o țară cu atâtea nulități triumfătoare, un poet atât de mare și cinstit, nu putea să moară decât într-un spital de nebuni.” Alexandru Vlahuță.

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormîntare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sînt şi dînşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dînsul.

Şi prostatecele nări
şi le umflă orişicine în savante adunări
Cînd de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale
– Astea toate te apropie de dînşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt
Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit”.

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)